Derek

10.

Într-o zi, sau mai bine zis într-o dimineață, te vei trezi și vei rămâne cu ochii în tavan, nevenindu-ți să crezi că nu mai simți nimic, dar absolut ninic, nici fericire, nici tristețe, pur și simplu îți va fi liniște și atât.
Încă aștept cu nerăbdare acea dimineață. M-am săturat de război, m-am săturat de tot ce are legătură cu el. Vreau să fiu și eu fericită și liniștită, nu să îmi fie frică și să adorm cu gândul dacă mai apuc ziua de mâine. Dacă v-a mai dura mult și dacă v-a veni și mai rău, probabil mulți dintre noi vom fi depresivi.
M-am săturat de întrebarea Oare ce va aduce ziua de mâine? Viitorul e despre bunătate, despre oameni, despre viață. Dar asta nu e viață, ăsta se numește chin.

- Ioana! îmi aud numele strigat din ușa camerei. Îmi întorc privirea în secunda următoare și observ că în ușa stă Douyin, asteptând să vin.
Închidem ușa în urma noastră și ne aruncăm câteva propoziții scurte.
- Derek, unde e? Ce face? E bine? îl bombardez cu tot felul de întrebări.
- E bine. Am fost trimis de către amiral să te duc într-un salon. Nu știu ce ai de făcut acolo. Trebuie doar să îl asculți și să nu îl enrvezi.
- Bine. e tot ceea ce reușesc să zic.
Am o presimțire că nu se va întâmpla ceva bine în acel salon, care mi se pare că în fundul clădirii, am impresia că nu mai ajungem odată.
- Tot eu voi fi cel care te va recupera de la ușa salonului, imediat ce primesc ordin. mă asigură el.
- Mă duci cumva în biroul lui?
- Nu. E un salon de lângă biroul lui. Habar nu am ce e în acea încăpere, nu a lăsat pe nimeni să intre niciodată. afirmația lui mă face să îmi fac tot felul de scenarii despre ceea ce s-ar putea întâmpla în următoarele câteva minute.
Lăsată de Douyin în fața salonului, îmi face semn să bat la ușă și să intru. Îmi comunică prin priviri faptul că trebuie să fac tot posibilul pentru a nu-l enerva, și asta datorită faptului că e un "drăguț" că ne apără într-un fel dau altul de dezastrul de afară. Dau aprobator din cap și execut ceea ce mi-a spus adineauri.
- Tu aleasa mea! spune imediat după ce închid ușa în urma mea. Nu știu la ce se referă sau ce vrea de la mine, dar mă sperie felul în care mă privește și îmi vorbește.
Las capul plecat în pământ, asteptând să primesc ordinele în legătură cu ceea ce trebuie să fac. Tot ceea ve primesc în schimb e tăcere. Tăcere deplină. Îmi pot auzi peopriile bătăi neregulate ale inimii, și asta doar din pricina panicii care m-a încolțit de când l-am observat că se ridică de la masă și se apropie din ce în ce mai mult de mine. Simt cum picioarele mi se înmoaie și tot ce aș vrea în momentul de față e ca cineva, oricine, să intre pe ușa de care sunt lipită cu spatele pentru a mă salva din acest amar coșmar. Încep să nu mai gândesc limpede și prin minte mi se derulează tot felul de ipoteze, nu în favoarea mea, atunci când mâna lui îmi aranjează o șuviță de păr după ureche. Nu sunt împotriva acestor gesturi mărunte, dar aș prefera ca ele să vină din partea altei persoane, aceea fiind Derek, care, în acest moment nu îmi pot imagina ce mama dracului face și de ce nu se află aici să-l ia pe nemernicul ăsta libidinos de pe mine. Nu știu ce are de gând să facă în continoare, dar eu cu siguranță nu mai vreau să stau aici nici măcar o secundă.
Timpul se scurge cu greu, iar amiralulz din fața mea nu are de gând să se potolească, începând să își coboare mâna pe obraz, iar apoi i se scurge pe corp. Mă simt imobilizată de panica enormă pe care o am și încep să plâng în liniște.
Mă trage de lângă ușă cu o forță la care nu pot opune rezistență și mă trage spre pat, træntindu-mă în el.
Își desface cureaua cu o rapiditate ieșită din comun, iar în secunda următoare îl văd cum își aruncă pantalonii undeva în cameră și urmându-se în pat, peste mine. Îmi închid ochii și țip cât de tare pot atunci când încearcă să mă dezbrace și pe mine.
Aud o ușă trântindu-se de perete, iar la cât de asurzitor a fost zgomotul pun pariu că a fost ușa de la această cameră.
E Douyin cel care vine atât, dar atât de nervos spre amiralul care e călare peste mine. Mă privește panicat, stând în continoare deasupra mea, parcă înțepenit.
Nici nu apuc să procesez ceea ce se întâmplă în momentul de față, căci îl văd pe amiral cum este luat pe sus de păr de către cel din spatele lui.
Își schimbă câteva replici în coreeană, iar eu nu înțeleg nici măcar o fărâmă din discuție. Dar, după privirile lor îmi dau seama că își aruncă replici urâte, Douyin cerându-i socoteli pentru ceea ce a făcut sau ceea ce a vrut să fac în urmă cu câteva secunde.
Rămân nemișcată în pat, în șezut și mă uit la scena care se derulează cu raoiditate în fața ochilor mei.
Nici nu știu când sunt trasă afară de Douyin, pe holul central și târâită până jos în sala de mese, unde sigur ne-am scăpat de amiral sau de ochii altcuiva.
- Hei! Ești bine? mă întreabă oprindu-se brusc în fața mea.
- Da.
- Sigur?
- Nu. Nu sunt deloc bine. Dar ce contează? Cui îi pasă? Nimănui. Așa că voi continua să spun că sunt super, e mai bine așa...
- Ția făcut ceva?
- Nu apucase. Noroc că ai venit tu la timp.
- Noroc că nu plecasem din fața ușii și ți-am auzit țipătul.
- Îi vei spune lui Derek? plec capul în pământ.
- Nu știu de ce te ascunzi de el din moment ce nu ți-a făcut nimic. Ar trebui să știe din moment ce încercați să vă clădiți o relație.
- Va reacționa urât. spun aproape cu jumătate de gură.

- Dacă Douyin nu se străduia să își găsească timp să-mi povestească, pun pariu că tu nu o faceai? Ce vrei de la mine? țipă Derek la mine într-un moment de liniște în care toți sunt plecați în curtea fabricii pentru relaxare.
- Să fi aici, lângă mine, atât îți cer, atât vreau. ridic la rândul.eu tonul.
- De ce ai impresia că nu aș fi alături de tine?
- Atunci de ce ne aflăm aici, în clădirea asta unde sunt tratată ca o slugă? Defapt, ce-ți pasă, cred că tu o duci mai bine. Fiecare e cu interesul lui, după cum observ.
- Poftim? se încruntă la mine, încât am impresia că va exploda de nervi, dar nu mă mai puteam abține, pur și simpli mi-a ieșit pe gură propoziția.
- Când te-am întâlnit păreai atât, dar atât de puternică! adaugă la scurt timp.
- Fiecare dintre noi, oricât de puternic ar fi, are nevoie din când în când să fie ținut de mână. Ce concluzie îți reiese de aici? ridic o sprînceană, nerăbdătoare să îi aflu răspunsul.
- Să nu lași niciodată pe nimeni să te vadă că suferi.
Și uite așa, soarele începe ușor să iasă iar după o altă ceartă furtunoasă, din care, sinceră să fiu, nu credeam că voi ieși cu bine.