Derek

24.

Fiecare femeie are nevoie de un om care ss-i spună: "Știu că porți!". Acele trei cuvinte sunt suficiente ca ea să miște munții din loc.
Am învățat asta de la părinții mei, pe vremea când trăiau. Asta făcea tata mereu când mama era la capătul puterilor și a ajutat-o de fiecare dată.
Îi respect pentru lecțiile de viață pe care mi le-au dat, fie ele subtile sau nu. Mi-au făcut o imagine minunată despre ei și au rămas în memoria mea ca doi eroi. Sunt eroii mei.
Nu te obosi să îi arăți unui om cum ești tu, oricum te vede așa cum îi convine, în funcție de câtă nevoie are de tine. E altă lecție pe care am învățat-o de la ei și pe care o înteleg acum pe de-ntregul. Nimeni nu te ajută doar de dragul de a te ajuta sau fiindcă le este milă de tine, ci doar pentru a-ți face o impresie bună despre ei, pentru a-și putea obține interesul mai apoi. Așa e mereu. Am pățit asta de nenumărate ori de la persoane diferite. Dar, eu mereu sunt peroaana aia cu suflet bun care ajută pe toată lumea, chiar dacă lumea mea e distrusă.
Am văzut oameni cu inima în bucăți, salvând persoane care aveau doar o zgârietură. era una dintre replicile favorite ale mamei. De fiecare dată când o spunea avea zâmbetul ăla trist. Eram mică și nu înțelegeam ce vrea să spună sau ce e în neregulă cu acea frântură de zâmbet. Ea făcea parte din acea categorie de oameni. Aici semăn cu ea, deși aș vrea să fiu că tata, puțin mai nepăsătoare cu oamenii nepăsători. Dar, din păcate, am moștenit asta de la ea.

Astăzi, când veneam de la târgul de iarnă făcut în oraș - la care m-am înscris cu ideea de a face câțiva bănuți în plus - observ un tip, cam de aproximativ 25 de ani, care se plimbă bezmetic pe strada noastră, parcă în căutare de ceva sau cineva. Ori asta, ori pur și simplu s-a rătăcit. E îmbrăcat în costum specific militar, la fel cu cel al lui Demir, mai înalt cam cu un cap decât mine, brunet și cu un rucsac destul de greu în spate.
- Te pot ajuta cu ceva? mă ofer eu.
- Da. spune cu o voce joasă și capul plecat în pământ. Caut un loc unde să stau. Plătesc o cameră, u e asta problema. Vreau doar un acoperiș deasupra capului și o gură de mâncare și apă, nimic mai mult. reia. Crezi că mă poți ajuta? Știi pe cineva care e dispus să-mi ofere asta? de data asta mă privește în ochi, pierzându-mă în albastrul lor.
- Cred că te pot ajuta eu. Haide. îi fac semn să mă urmeze. Sper doar ca și colega mea de apartament să accepte.
- Nu vreau să încurc, sunt dispus să plătesc lunar.
- Avem o cameră liberă, nu ne-ai deranja. Doar că trebuie să cădem la o înțelegere, nimic mai mult.
Aprobă din cap entuziasmat și mă urmează puțin mai încrezător decât mai devreme.
- Apropo, eu sunt Ioana. zâmbesc scurt, fiind conștientă că nu îmi observă gestul.
- Duke, încântat. Stai departe de aici?
- Nu. Ai avut norocul să mă întâlnești fox pe strada pe care locuiesc. Mai avem o distanță de 3 case și ajungem.
- Nici nu știu cum aș putea să îți mulțumesc.

Ajunși acasă, suntem întâmpinați de Klara încă dinainte de a intra pe poartă.
- Bună și ție, Klara. sparg liniștea când o văd cu gura căscată de-a dreptul.
- Bună. spune puțin suspicioasă.
- Vorbim mai târziu despre situație, acum hai să îl lăsăm pe Duke să se odihnească. e singura explicație pe care i-o ofer. Știu că nu e suficient și vrea mai multe detalii, dar încă nu i le ofer.
Îi fac un tur al casei, după care îl las în așa-zisa lui cameră, singură care era liberă și cu pat de o singură persoană.
Imediat ce fac un duș și mă schimb în hainele de casă merg la bucătărie să o ajut pe Klara cu găsirea prânzului.
- Ce a fost în mintea ta să aduci un necunoscut în casă? Dacă e un criminal în serie și ne va omorî și pe noi, și pe Amira? Hm? interogatoriul Klarei începe.
- E soldat la fel ca partenerii noștri. Sau mă rog, al tău. Era disperat după un loc unde să doarmă. A promis că nu ne va deranja foarte mult și își va vedea de treabă. Ne va plăti lunar pentru cazare și nu cred că ne strică niște bani în plus. încerc să o liniștesc.
Îi înțeleg disperarea, e mamă, e ceva normal să își facă griji. Dar avem nevoie de bani pentru a ne întreține și pentru a ne pune ceva pe masă. În zilele astea e destul de greu și...ei bine, nu ne strică câțiva bănuți în plus.
- Plus, tipul pare un om serios și cu capul meu umeri, nu ai de ce să îți faci griji. La urma urmei, e casa noastră și dacă chiar vom avea probleme cu el, îl putem da oricând afară. Am dreptate? adaug la scurt timp.
- Da. îmi confirmă ea și își continuă treaba de gospodină.
- Cu ce te ajut?
Îmi dă indicații ca și la copii mici, ceea ce mă amuză. E doar cu un an mai mare decât mine, mult mai înaltă și nu știu din ce motiv, dar mă vede că pe sora ei mai mică. Nu o condamn, am trecut prin multe împreună și ne-am apropiat destul de mult în ultima perioadă, ceea ce chiar nu mă așteptam.
- Putem cădea la o altă înțelegere cu... cade pe gânduri.
- Duke. Îl cheamă Duke. o completez.
- Așa. Poate să ne taie lemne pentru foc din pădure, să ne facă rost de mâncare și alte treburi bărbătești. De restul ne ocupăm noi, dar chiar avem nevoie de o mână de ajutor, mai ales în gospodărie, lucrurile pe care nu le putem noi face.
- Nu e o idee deloc rea. Îmi place.
Zâmbește scurt. Nu am mai văzut-o de mult zâmbind. E așa frumoasă când zâmbește. Ar trebui să o facă mai des. Știu că e greu, dar măcar de dragul Amirei. Și, Doamne iartă-mă, e singurul ei copil.