Derek

12.

Zilele parcă nu mai trec. Lipsa lui o simt încă din momentul în care mi-a spus că e nevoit să plece în Moldova. Asta e a doua zi de când aștept orice veste din partea lui sau despre el cu sufletul la gură, dar nimic. Nici o veste de la amiral, - care, de când a avut conflictul cu mine, mă evită - nici o scriosare de la Derek sau de Douyin din partea soldatului meu, absolut nimic. Aș vrea să știu dacă e teafăr, dacă e accidentat, dacă e pe moarte sau dacă e mort. Sunt sadică, știu, dar precaută în același timp. Se poate întâmpla orice, oricât de mult mi-aș dori să nu se întâmple. De când cu părinții mei, mă aștept la orice din partea războiului. Sunt pregătită să înfrunt orice, chiar dacă e greu. Am trecut o dată prin asta, știu ce mă așteaptă: suferință. Multă suferință. Aproape depresie. Dar cu timpul trece, te obișnuiești cu lipsa persoanelor dragi.
Totul, dar totul se rezumă la timp. Și nu mă refer doar la pierderea oamenilor din viața ta, ci la tot ce ține de viață în general. Ai nevoie de timp pentru a te dezvolta; ai nevoie de timp pentru a învăța; ai nevoie de timp pentru a te obișnui cu viața care, pe cât pare de frumoasă, atât este de dură; ai nevoie de timp să te obișnuiești cu singurătatea, la fel cum ai nevoie de timp să te acomodezi cu o persoană nouă apărută în viața ta. Totul necesită timp. Trebuie doar să ne obișnuim și să acceptăm ideea.
Spun toate astea pentru că cea mai mare durere a vieții este pierderea. Nu pierderea unor anumite persoane de care suntem atașați într-o oarecare măsură. Pierderea de sine. Asta încerc să nu pierd de mult timp încoace.

- Cât de mult mi-aș dori să plec din locul ăsta! răbufnesc într-un final în fața Klarei.
Rămase singure în camera unde dormim, îmi pot vărsa oful, fiind singura persoană pe care o cunosc.
- Cine îți stă în cale? răspunde când chiar credeam că nu a auzit ceea ce am spus.
- Nu știu, poate soldații care încă păzesc intrarea, poate teama de război și de a nu fi împușcată sau poate lipsa de adăpost. Nu știu, Klara! spun pe un ton ironic.
- Singura persoană care îți stă în cale ești tu.
- Unde aș putea merge? Nu aș părea deloc dusă cu pluta dacă m-aș plimba cu bagajele după mine pe străzi, căutând, ce? Un loc unde să mă auto-izolez? încerc să o conving că nu aș vrea să dorm pe străzi.
- Ești atât de nehotărâtă! îmi spune și se întoarce din nou la patul pe care doar acum și-l aranjează.
- Spune-mi că tu mu simți la fel.
- Poftim? se întoarce brusc la mine, căutându-mi privirea.
- Spune-mi că tu nu vrei să scapi de aici. Că încă suporți consecințele la care suntem supuse. Dacă îmi spui asta, promit să te las în pace cu toate moralele mele stupinde despre viață.
- Nu am cum să îți aprob vorbele, pentru că simt același lucru. își pleacă capul în pământ, privindu-și papucii de parcă ar vedea ceva interesant la ei.
- Ce program am primit astăzi? o întreb, încercând să sparg liniștea tensionată care ne cuprinse.
- Gătim și spălăm vase. Destul de ușor față de ieri.
Avem programe diferite fiecare salon de odihnă, în fiecare zi fiind diferit. Ieri am avut de schimbat toate, dar absolut toate lenjeriile de pat ale fiecărui salon de dormit, inclusiv cel al amiralului, care, spre marea mea bucurie, nu se afla acolo.

Adevărul e că până acum visam cu ochii deschiși. Sunt singură de prea mult timp, eram bine așa, dar câteodată simțeam nevoie de o prezență masculină în viața mea. Îmi era dor să mă simt din nou frumoasă, iubită și să știu că acolo îmi este locul, în brațele persoanei potrivite. Mă bucur că am reușit să găsesc acea persoană, după lunga mea încăpățânare de a mă apropia de oricine, de frica de a suferi din nou și din nou.
Teama a dispărut.
Am observat niște schimbări în viața mea.
Timiditatea mea s-a transformat în îndrăzneală. Insecuritățile mele s-au transformat în încredere. Rănile mele s-au transformat în zâmbete.
Și cel mai important dintre toate, un simplu străin s-a schimbat în întreaga mea lume.
Am învățat să îmi iubesc viața. Să le spun oamenilor pe care îi iubesc ceea ce simt. Să fac lucruri de care îmi este cel mai teamă. Să-mi fac cele mai frumoase dar și cele mai nebune amintiri pentru că majoritatea dintre noi nu știm să apreciem viața așa cum este. Profită de timp și creează-ți cea mai frumoasă viață, îmi spunea mama de fiecare dată când mă vedea supărată.
Nu întelegeam pe de-a-ntregul înțelesul frazei, dar acum îi dau deplină dreptate. Aici mă simt de parcă aș fi la închisoare. E un fel de închisoare. Nu avem voie să ieșim în curte decât la o anumită oră, dar și atunci supravegheați de diferiți soldați. Suntem supuși la niște regului stricte, pe care, indiferent de părerea noastră, trebuie să le acceptăm și să le executăm.

- Persoana nepotrivită de va face să cerșești după atenție, afecțiune, iubire, angajament, încredere, înțelegere. Persoana potrivită îți va oferi toate aceste lucruri pentru că te iubește. începe iar Klara cu ipotezele ei despre relații.
Neștiind unde vrea să ajungă cu asta, mă uit întrebător la ea, iar explicația vine imediat din partea ei:
- Fără îndoială, tu faci parte din a doua categorie. Sunt geloasă pe tine pentru că ai reușit să câștigi asta în timpurile astea, dar la fel de bucuroasă pentru reușita ta. Cât mi-aș dori ca și iubitul meu să mai fie aici să îmi ofere un alint când simt că nu mai sunt în stare de nimic.
- Iubitul tău? Nu știam că ai o relație serioasă.
Zâmbește cu un colț de gură, întristându-se rapid.
- Am avut. își pleacă privirea la vasele pe care le mai are de spălat.
- Probabil aș fi răutăcioasă dacă te-aș întreba ce s-a întâmplat... îmi continui atenția la ciorba care imediat e gata.
- Nu, chiar nu. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai e.
- V-ați despărțit sau războiul e de vină.
- Nemernicul ăsta de război. scoate un scurt țipăt și aruncă cu un pahar pe jos.
Începe să plângă în hohote, iar eu în momentul de față nu știu cum ar trebui să reacționez pentru a o liniști.
Totuși, merg și o iau în brațe, vorbindu-i șoaptă că totul va fi bine în scurt timp. Îmi răspunde la îmbrățișare și stăm așa până unul dintre colegii noștri de cameră își face apariția, încercând să găsească motivul zgomotului de mai devreme. Când realizează ce s-a întâmplat dă aprobator din cap, spunându-mi prin priviri că e ok și nu v-a spune nimănui. Îi mulțumesc mișcându-mi capul și îl văd cum iese din bucătărie cu colțul ochiului.
E pentru prima dată când sunt atât de apropiată de Klara. Până acum abea că vorbeam, iar atunci când vorbeam mai mult ne certam, iar acum stăm îmbrățișate, de parcă ne-am cunoaște de o viață și ne înțelegem de minune.
În cele din urmă reușesc să o calmez și încep să strâng cioburile de pe jos.
- Mulțumesc. spune după un răstimp.
- Pentru? îmi arcuiesc o sprînceană, peivind-o cum își șterge ultima lacrimă de pe obraz.
- Pentru că m-ai ascultat și nu m-ai judecat, față de mătușa mea, care avea de obiectat câte ceva la orice ziceam. "Nu faci nimic bine.", îmi spunea după fiecare ceartă.
- De ce te-aș judeca? E omenesc, putem păți asta fiecare dintre noi. Corect?
- Da, ai dreptate.
- Nu ar trebui să te mai intereseze părerea celor din jur. Asta te distruge. mă întorc din nou la ciorbă și închid focul.
Tot ce face e să mă aprobe, încercând să-și regleze respirația care acum e foarte neregulată.
Mă uit la ea pe furiș și îmi trec prin minte o grămadă de întrebări: e atât de copilăroasă și naivă, cum nu mi-am dat seama că sub masca unei fete atât de vesele se află un suflet sfărâmat?, dar răspunsul e același: și tu ești la fel, Ioana, ești orfană și cu toate astea încă afișezi un zâmbet larg pe chip.
Lecția care mi se întărește în minte după acest incident e una și singura: nu judeca un om după copertă. Niciodată nu știi ce se ascunde în adâncul lui.