𝐷𝑒𝑠𝑐𝑒𝑛𝑑𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼 (boyxboy)

XIX.

Thomas deschide ochii apoi se întoarce pe o parte si se uită atent la Robert. De ce trebuia sa imi placa atat de mult de el? Nu voia sa dezvolte sentimente prea puternice pentru baiatul cu parul negru care dormea langa el, nu atâta timp cât nu erau pe aceeași undă. Însă nu avea ce face pentru ca era deja prea târziu. Își așează cu grijă palma dreaptă peste tatuajul său. Era doar un triunghi negru șters pe alocuri. Nu parea să fie vreun simbol prea evident, doar povestea lui ar putea să îi lumineze mintea. Dar nu avea să întrebe. Nu l-a intrebat nici despre cicatricea de pe spatele lui, nici despre familia lui, deci nici despre tatuajul ăsta ciudat. Atâta timp cât putea sa ii fie aproape nu prea il interesa nimic. Chiar dacă Robert ar putea fi o persoană periculoasă. Măcar aici nepăsarea lui funcționa. Nu îi păsa de trecutul lui Robert. Simțea că putea fi în pericol oricand, dar prefera sa se bucure pe moment de ceea ce avea. Își coboară încet mâna fără să îi părăsească pielea si se oprește pe alta cicatrice nu atat de evidentă ca cealaltă. Robert nu e o persoană rea, își spune măsurând cicatricea.

—Dormi, copil.maraie apoi ii dă brațul la o parte, il așează pe umărul său stâng si se întoarce peste el

Acum chiar că nu avea de ales. Robert îi imobilizase jumatate de corp cu al său. M-a numit copil! Avea o mică criză de fericire si in același timp se topea. Robert nu îi făcea viața mai ușoară. Îl făcea mai mult sa il placa si îl ura pentru asta. Stia cum sa ii intre pe sub piele usor, iar daca facea asta in mod inconștient era si mai rău. Thomas ofteaza adanc si rămâne nemiscat privind tavanul. Nu mai putea sa doarma, era doar 6:35. Se gândea la ce putea să facă astăzi. Poate o plimbare până la atelier mai târziu... Voia să înceapă un nou tablou. Trebuia să exerseze pentru o lucrare semestrială, un tablou pictat sub supravegherea profesoarei alături de ceilalți studenți. Avea nevoie de un model, unul în carne și oase. Profesoara voia neapărat să surprindă "sufletul acelei persoane, nu doar chipul" în tabloul lui. Acum mult timp in urma i-a propus Bellei acest lucru, ea a acceptat numaidecât. Acum nu avea pe nimeni. Aproape nimeni. Se uită insistent la Robert încercând să își dea seama dacă doarme sau nu. Însa era greu de spus. Respiratia ii era regulată, nu avea nicio expresie facială si îi simțea inima ca si cand era lipită de a lui. Se foiește apoi își ascunde capul în scobitura gâtului său, luându-i posibilitatea de a se uita la el. Deci nu doarme.

—Pot să te pictez?întreabă brusc

Robert auzise intrebarea doar, însă nu era sigur daca visa sau nu.

—De ce...

—Am nevoie de notă. E o chestie pentru facultate. Trebuie să stai doar pe un scaun... cred.

—Nu stau pe un scaun 6 ore, artistule.mormaie nemișcat

—Nu 6 ore, poate una dau două. E o schiță în creion.

—Fă-mi o poză, sunt la fel de frumos.șoptește chicotind slab

—Profesoara mea nu o să fie de acord. Ea crede că fotografiile sunt reci, o reprezentare lipsită de dragoste creată de niste aparate...șoptește puștiul si își trece degetele peste umărul lui

—Profesoara ta e fantastică.

Voia un răspuns exact. Dar putea sa il întrebe si mai târziu dacă îl ajuta. Aude alarma si Robert se ridică in următoarea secundă lăsând ca Thomas sa fie cuprins de frig.

—Parcă era sâmbătă.zice puștiul si se intoarce pe burtă și îi strânge perna în brațe privind cum se învârte prin cameră

—Crezi că moartea ia pauză sâmbăta?zise și intră în baie grăbit

Ar trebui să își ia de acum. Nu voia sa rămână singur sau mai mult nu voia ca Robert să plece. Avea să petreacă foarte mult plictisindu-se. Poate chiar era o idee bună plimbare spre atelier. Își ascunde fața în perna moale a lui Robert si inspiră adanc. Peste câteva minute aude pasi prin cameră asa ca se ridică si isi scutură capul ca sa isi dea parul din ochi.