𝐷𝑒𝑠𝑐𝑒𝑛𝑑𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼 (boyxboy)

XX.

      Un mic bonus pe ziua de azi, mă simt darnică.:))
________________________

   Nu asta era duminica pe care și-a imaginat-o. Nu voia să vină ziua asta prea curand. Începuse să uite. Într-o oarecare măsură uitase totul.

—Unde pleci?mormaie pustiul orb de somn apoi pune mana pe telefon. E abia ora 7, Robert.se plange apoi cade pe pernă si nu mai spune nimic

          Robert nu îi răspunde. Își ia geaca pe el apoi își ia portofelul si telefonul si era gata de plecarea. Nu ii spuse nimic puștiului. Ii era interzis sa vorbeasca despre asta. Si chiar de nu i-ar fi fost, pentru sănătatea lui mintală nu ar fi povestit nimănui de ziua aceea. Iese din cameră apoi o încuie si isi bagă cheia în buzunar. Trebuia sa isi ia un bilet de autobuz spre Rochester. Avea să petreacă mult timp pe drum, tocmai de asta a ales sa se trezească atat de devreme. Si mai presus de asta spera sa nu fie aglomerat. Voia liniste sa se gandeasca la ce se va întâmpla cu viața lui dupa aceasta zi. Cu siguranță nu avea sa fie la fel de simplă si ii va trebui mai multă grijă si precauție.

***

       Privește adresa de pe scrisoare apoi se uita la pancarta din stanga lui. Aici trebuie sa fie. Intră in clădire simtind deja mirosul de medicamente. Câteva asistente au trecut pe lângă el, însă nici nu l-au băgat în seamă fiind ocupate cu pacienții. Se afla într-un spital destinat soldaților care s-au întors răniți de pe front. Un loc în care ei primeau ajutor atunci când boala lor nu mai putea fi controlată în cadrul familie sau rănile erau cu adevărat grave. Urca până la etajul doi si cand usile se deschid vede câțiva soldați și niște bărbați îmbrăcați în costum lângă usa unui salon. Trece printre soldati apoi isi aude numele.

—Robert! Ce cauti aici? Nu ai voie acolo!strigă Red autoritar

         Nu ii ia in considerare nici macar un singur cuvânt. Intră in salon apoi își duce mâna la frunte exact cum a învățat acum 7 ani de la omul ce zace pe patul de spital.

—Locotenente Cooper!zice serios

—Robert.zice fericit. E in regulă, aici suntem doar oameni normali...

          Ușa se deschide brusc si toate privirile se întorc spre Red.

—Îmi pare rău, domnule...zice acesta uitându-se la Robert. Am incercat sa il opresc!

—Cum adică ai incercat sa il opresti? De ce sa il opresti? Eu l-am cerut aici! Ai în fața ta cel mai bun soldat pe care l-am cunoscut în toată viața și nu vrei sa il mai vad pentru ultima oară?strigă bărbatul si incepe sa tușească brusc. El... el mi-a salvat viața!

—Nu te mai forța, Dave.spune sotia lui si isi așează palma pe pieptul sau

—Datorită lui am apucat să îmi vad cel de al doilea copil.spune lăsând capul pe spate. L-am tinut in brațe, l-am legănat, l-am văzut crescând timp de 3 ani. Robert Barrow mi-a oferit cea mai mare șansă la viață și eu nu sunt in stare să ii mulțumesc.

         Red se simțea prost, văzându-l pe locotenent cum se chinuia sa vorbeasca, dar mai ales pentru ca a interpretat totul gresit. Părăsește salonul in liniste apoi se întoarce la agentii cu care vorbea.

—Nu am nevoie de mulțumiri, domnule.zice sigur pe el. Am făcut doar ceea ce trebuia.

—Ai facut mai mult de atât, Barrow.șoptește privind tavanul. Și pentru asta m-am asigurat că după moartea mea nu o sa se uite numele tău. Vreau sa îți dau ceva. Vino!