-AGENTUL-

~Fuga~

     După câteva ore mă trezesc și constat că sunt singură în cameră. M-am uitat la ceasul de pe telefon iar acum era ora 11. Mă ridic în capul oaselor și mă întind puțin, șifonată după somnul profund.    N-am simțit când Matt a plecat de lângă mine, dar dacă stau să mă gândesc, n-am mai simțit nimic din momentul în care am adormit.
    Patul era comod, iar caldura pe care mi-o oferea pătura, plus oboseala au fost de ajuns cât să mă facă să fiu într-o transă a somnului.

     În timp ce îmi relaxam mușchii acum, de undeva de sus se aude un zgomot îngrozitor, iar imediat dupa, foarte multă agitație. M-a cuprins un sentiment de panică încât inima mea bătea atât de tare de parcă acum ieșea din piept. 
    S-a auzit vocea unui bărbat țipand, urlând chiar. A fost un implus pe moment reacția mea, astfel încât după un minut m-am mai calmat.
     Cu toate că m-am calmat, încă aveam un sentiment că ceva nu este în regulă, ceva o să se întâmple. Și exact asta s-a intamplat!

      Pașii de sus erau acum mult mai apăsați și mai alarmanți, iar câteva clipe mai târziu s-au auzit focuri de armă. Primul meu gând a fost că acei tipi au scăpat, și că acum mă căutau, în timp ce ceilalți încercau să-i prindă și să-i oprească. Am început să mă panichez mai tare, iar palmele să îmi transpire.
    Mă învârteam prin cameră și nu știam ce să fac, căutăm prin jur ceva care să îmi fie de folos, un pistol chiar, sau orice cu care să mă apăr, dar n-am mai fost atentă cand ușa s-a deschis. În spatele meu venea grăbit un bărbat care și-a încărcat pistolul făcând un sunet plăcut chiar.
     Eram cu spatele și căutăm printr-un sertar, moment în care își pune mâna pe umărul meu și imi spune pe nume. La panica pe care o aveam în mine n-am stat să mă gandesc prea mult, ci m-am întors în viteza și l-am pocnit în stomac, dupa care și în barbă. Bărbatul a scos un sunet durere, stins, mai mult pentru el, după care și-a fixat din nou privirea asupra mea.

     Pieptul îmi urca și îmi cobora incredibil de tare când am văzut că barbatul era de fapt Matt, care părea și puțin surprins de reacția mea, dar și îndurerat.

-Doamne, Matt! Cine te-a învățat să te strecori așa în spatele oamenilor?! strig la el

-Șhh, vorbește cât de încet poți, imi spune el abia șoptit, altfel ne vor auzi.

-Ce tot spui, cine să ne audă?

-Nu avem timp pentru asta, trebuie să te scoatem de aici urgent, spune și se întoarce

     Nu inteleg ce vrea să spună și cine sunt "ei", cei de care trebuie să ne ferim, dar n-am de gând să stau pur și simplu. Merit să stiu, mai ales dacă viața mea e la mijloc. Îl apuc de mâna și îl opresc, iar el se întoarce ușor din nou spre mine, cu o sprânceană arcuită.

-Clara, nu intelegi..

-Nu, vreau să știu și eu ce se petrece, îl întrerup dur. M-am săturat să îmi tot ascunzi lucruri de parcă m-ar speria. Am 21 de ani Matt, cred că pot să duc o informație! mă răstesc la el dar totuși țin tonul jos

    Matt se uita la mine parcă studiindu-mi chipul, dar în sinea lui întoarce vorbele mele pe toate părțile. Sunt sigură că se întreabă dacă într-adevăr merit să știu, și vrea să fie sigur că nu o iau razna. Dar nu sunt chiar așa slabă, pot să fac față. Și totusi, ce poate fi atât de rău?
     Judecând după zgomotele gloanțelor odată ieșite din pistoale, și după numărul destul de mare al acestora zic că este destul de rău.

    Din cand în când se mai aud țipete de durere, oameni care au fost împușcați, la care tresalt de fiecare dată când aud.
Se aud pași foarte aproape de camera în care suntem. Sunt niște pași grei, hotărâți, plini de ură și răzbunare. 
    Matt întoarce capul și vede că ușa încă e deschisă, înjură în barbă, dupa care mă ia de mâna și ne ascundem într-un dulap din colțul camerei, un dulap pe care nu l-am văzut pănă acum. Este destul de măricel cât să încăpem amândoi, format tot din metal, ceea ce ne crește șansa de a nu fi loviți de un glonț. Odată intrați, aproape că nici nu suflăm. Matt se uită când la mine, când în cameră printr-o mică gaură a dulapului.