Originile mele nu sunt tocmai exacte, de aceea nici nu voi insista mult pe acest subiect. Locuiam oricum în Africa de Nord de când aveam cinci ani, părinții mei au fugit de revoluție. Sau, cel puțin așa spuneau ei. Nu eram creolă, dar aveam o tentă, moștenire de la tatăl meu. Bunicul lui fusese negru, iar eu m-am ales cu buze pline, ochi mari cu gene lungi și dese și păr bogat, ușor ondulat, de culoarea ciocolatei. Primeam complimente mereu, mama îmi spunea că voi deveni o femeie frumoasă când voi fi mare, însă nu voi ajunge nicăieri dacă îmi păstrez spiritul sălbatic. Bunica îmi lua apărarea și mereu îi explica că așa este pământul, nesigur, exact ca și culoarea ochilor mei. Acum înflorește, peste o jumătate de ceas poate să zguduie totul din temelii. Într-o zi, știu că îmi priveam ochii căprui în oglindă și mă simțeam mândră.
― Doar nu crezi toate prostiile alea?
Am sărit din fața oglinzii, simțindu-mă brusc caraghioasă. Sora mea mai mare, Ilda, nu vorbea prea mult. Nu eram deloc apropiate, deși eram mai mereu în grija ei. Eu și Oscar, fratele nostru mult mai mic. Abia mai târziu am înțeles de ce.
Trăiam într-un orășel sărac. Aici, poliția era degetul mic al clanului "Recuperatorii". Nu știau și nu vedeau nimic, toate conturile erau reglate pe străzile orașului, uneori în mijlocul zilei, iar echipajul de poliție își schimba brusc sensul de mers în direcția opusă. Era un oraș corupt și plin de bețivi. Iar unul dintre ei era tata.
Veșnic băut, veșnic nervos, veșnic violent. Știam câtă bătaie primea mama de la el și mă alegeam și eu cu câte un picior în spate sau un pumn în burtă, când îndrăzneam să o apăr. Deși, pe mine mă evita când era foarte nervos. Spunea că va lua bani frumoși când mă va vinde pentru căsătorie și că nimeni nu vrea o fată plină de vânătăi sau cicatrici. Cu Ilda, din păcate, era altă poveste. Am aflat, când am fost suficient de mare încât să înțeleg, motivul tăcerii ei constante. De multe ori, tata ne trimitea pe mine, mama și Oscar la câmp, în timp ce el rămânea acasă cu ea. Mama ne lua de mâini cu lacrimi în ochi și ne împingea spre ușă, neputând să arunce o privire înapoi. Însă eu am făcut-o. De mai multe ori.
Mereu am spus că sufletul este cel care poartă poverile unui om. Bucuria, suferința, chinul sau liniștea. Toate lasă urme unui suflet și îl modelează în funcție cu ce e hrănit mai des. Sufletul surorii mele i se oglindea în privire, în timp ce o vedea pe mama cum îi întoarce spatele și o lasă singură cu monstrul care ar fi trebuit să îi fie tată. Și era doar umbra unui suflet ce ar fi trebuit să fie viu, plin de viață, crud și neprihănit. Era un suflet obosit, care a trăit prea mult și pentru care doar sfârșitul ar mai putea să îi aducă o urmă de alinare.
De aceea poate s-a spânzurat de grinda casei.
Am găsit-o într-o zi, când ne întorceam de la câmp. Monstrul dormea dus, duhnind a alcool ieftin și grețos, iar ea era fără viață, cu fața spre el. Mama a țipat, căzând în genunchi și îmi amintesc că l-a luat pe Oscar în brațe, ferindu-l de imaginea din fața noastră. Din cauza țipătului, monstrul s-a trezit și a tresărit la vederea Ildei.
― Ce căcat..., a reușit să îngâme, apoi s-a ridicat și a început să se agite. Trebuie să scăpăm de corp, trebuie să îl ducem de aici!
Mama jelea, spunând că vrea slujbă pentru păcatele Ildei. El urla tot mai tare că trebuie îngropată sau arsă. Oscar a fugit și s-a ascuns sub pat, cu mâinile la urechi și ochii strânși închiși. În clipa în care monstrul s-a năpustit asupra mamei, am pus mâna pe cuțit. Aproape că am zâmbit când s-a oprit șocat, din cauza găurii pe care i-am făcut-o printre coaste.
L-am privit cum agonizează până la ultima suflare, apoi am mers și m-am spălat calmă pe mâini, spălând și cuțitul și așezându-l la loc. Mama nu mai plângea, dar cred că era în stare de șoc. I-am spus că trebuie să dăm corpul Ildei jos și să chemăm poliția. Asta am și făcut, iar când echipajul a început să ne pună întrebări, am răspuns eu în locul mamei:
― Avea o datorie mai veche la un Recuperator. Vreți să vă dau detalii?
Știu că ancheta a fost închisă la scurt timp și tata a fost îngropat în cimitirul din oraș, în timp ce Ilda undeva la margine, în cel al săracilor și al sinucigașilor. Nu se făcuse dreptate nici măcar după moartea monstrului, însă eu mă simțeam bine. Știam că nu va mai fi nimic la fel de acum, că în sfârșit aveam șansa să o luăm de la capăt. Singurul regret a fost că nici măcar o dată nu am încercat să mă apropii de sora mea. Eram obișnuită din totdeauna ca ea să fie atât de retrasă și probabil credeam că asta e ea, cu adevărat. M-am înșelat și vinovăția mușcă crud din conștiința mea zi de zi de atunci.
Poate că mulți mă judecați acum pentru ceea ce am făcut, însă nu mi-a părut rău niciodată, nici măcar o secundă. Știu că dacă timpul s-ar întoarce iar, în ziua respectivă, aș face la fel. În caz contrar, eu aș fi fost vândută, măritată cu forța probabil cu un bețiv la fel ca tata și aș fi fost blestemată ca să am soarta mamei. Nu am avut o viață ușoară, ba dimpotrivă, însă nu mi-am pierdut spiritul "sălbatic" nici până în ziua de astăzi, când privirea îmi joacă feste și auzul mi-a slăbit, în același ritm cu puterile. Am fost mereu liberă și am avut grijă ca să mă păstrez așa.
Pentru că aceea a fost ziua în care am renăscut.
CITEȘTI
Jurnalul unei păcătoase
General FictionNu am scris această carte pentru a deveni cunoscută. Am făcut-o pentru mine, pentru că fiecare filă ascunde o durere sufletească, o vină care mă apasă, un regret care mă macină. Începând cu o copilărie care m-a marcat, anii petrecuți ca femeie ușoar...