Jurnalul unei păcătoase

Să nu ne mai spună nimeni pe nume

        Țin minte că trecuseră aproape două săptămâni de când casa rămăsese închisă. Avioane de luptă brăzdau cerul, scoțând sunete apocaliptice în momentul în care se apropiau prea tare de sol și bombardamentele nu mai încetau de câteva zile. Prima dată le-am auzit înfundat, însă când tancurile s-au pus în mișcare, au început să se audă tot mai tare, periculos de aproape. Câțiva au fugit deja din oraș, majoritatea care aveau magazine deschise și își permiteau să dispară. Eu nu mai trecusem prin așa ceva, tot ce știam despre primul mare război auzisem de la alții. Și totuși, acum trăiam pe pielea mea ceea ce atunci mi se părea că se numește război. Din păcate, l-am văzut în formele lui cele mai grotești mai târziu. Italienii erau tot mai agitați și în ziua în care au scos tancurile, prima bombă a căzut exact peste parfumeria doamnei Lu. Nu mai era vorba de zvonuri acum, de știrile de la radio sau de politica pe care o țineau bărbații prin baruri. Trăiam cu adevărat vremurile de care toți se temeau și eram atât de speriată, pentru că nu știam ce se va întâmpla cu noi. Încă o bombă și m-am rugat lui Dumnezeu să fie departe de Oscar. Stăteam în cameră și mă rugam în gând, întrebându-mă uneori unde e James și simțind o nevoie acută să îl știu lângă mine, însă când a apărut, mi-a înghețat sângele în vene. Hainele îi erau sfâșiate, murdare și pătate cu sângele care îi curgea dintr-un umăr și de lângă tâmplă.

       — Ce s-a întâmplat? Am sărit ca arsă pentru a-l sprijini și a verifica dacă nu are răni mai grave. Dumnezeule, James, ești bine?

        Intrase brusc în camera mea, iar pe hol o vedeam pe mama Daya cum deschide pe rând toate ușile, agitată și grăbită, și le dă indicații tuturor fetelor. Nu am reușit să fiu atentă la ceea ce spunea, acum James era mai important.

       — Sunt bine, gâfâi el, parcă grăbindu-se să respire și mă prinse de umăr, sprijinindu-se de mine. Mă privi în ochi, prin părul blond îmbibat de sânge, iar privirea aceea nu am uitat-o nici până în ziua de astăzi. Ia biletele, spuse, fă-ți un bagaj de mână și la miezul nopții să fii lângă biserica catolică. Cineva va veni cu o mașină și te va lua.

       — Dar... Oscar..., m-am bâlbâit, simțind cum mi se oprește inima de frică și totuși, sângele mi se punea în mișcare din cauza adrenalinei.

       — Ai câteva ore la dispoziție, ai timp să îl aduci. Fii precaută! Nu atrage atenția asupra ta cu absolut nimic, încearcă să nu fii observată și totul va fi bine!

       — De ce te referi doar la mine și Oscar? M-am încruntat. Și tu vei fi acolo!

       — Nu pot, Eva, dădu din cap cu părere de rău și l-am privit atât de șocată, încât nu reușeam să procesez ceea ce tocmai a spus.

       — Cum... dar ai spus... nu pot să fac asta fără tine, James! Nu pot! Am ridicat vocea și ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mă trimiți singură în lumea largă? Cum vom supraviețui unul fără celălalt?

       — Ascultă-mă! Mă prinse de umeri și mă scutură ușor. Italianul le-a spus despre mine celorlalți, toți mă recunosc! Dacă mă vede unul dintre ei cu voi, nu ve-ți mai ieși din oraș! O să mă ascund o perioadă, păstrez biletul și încerc să vin și eu peste câteva zile, da? Până atunci, divizia lor va fi trimisă la luptă sau doborâtă, numai Dumnezeu știe, oftă. Dar tu trebuie sa fii tare, pentru Oscar și pentru mine. Pentru că avem un viitor împreună, dar trebuie să luptăm pentru asta. Tot ce e frumos, costă, zâmbi trist, apoi îmi mângâie obrazul cu două degete.

        Am dat afirmativ din cap, mai mult mecanic, și i-am dat biletul său, celelalte două ascunzându-le în sân. James a plecat imediat după și eu mi-am pregătit un mic bagaj, exact cum spusese el, în care mi-am pus câteva haine, o pereche de bocanci, cu panglica mi-am legat întreg părul la spate și punguța cu toate economiile mele am îndesat-o în sân. Cu bagajul pregătit pe pat, am îmbrăcat rochia Ildei și am ieșit în hol.