Atingeri interzise [+18] #vecini vol 3

Capitolul 5 - Divergențe (II)

Capitolul 5 - partea a doua

Divergențe

Irina

În jurul nostru s-au adunat mai mulți oameni, pe care îi observ abia acum. Nu știu de cât timp am spectatori, însă decid să ignor privirile curioase și mă aplec după resturile de praz de pe jos și după cele două plase scăpate în timpul conflictului.

Însă până iau eu resturile de verdeață, ochind primul coș de gunoi unde să le arunc, plasele sunt înhățate rapid de Daniel, care le ia cu o mână și pleacă cu ele.

După câteva secunde în care rămân blocată cu ochii spre bărbatul care se îndepărtează cu cumpărăturile mele, arunc prazul și îl urmez cu pași grăbiți, prinzându-l din urmă după câțiva metri buni.

— Dă-mi plasele, îi ordin cu răceală.

Mă ignoră și continuă mersul grăbit. Mă uit spre el și observ că are un zâmbet în colțul gurii.

— De ce dracu' rânjești? mă răstesc furioasă la el, fiind ultimul om pe care voiam să îl văd și primul în care mi-aș înfige acum colții.

Se oprește brusc, uitându-se la mine foarte amuzat.

— Cu prazul, Irina? exclamă, începând să fie amuzat din ce în ce mai tare. L-ai bătut pe omul ăla cu prazul peste față și cred că i-ai și învinețit ochiul!

— Era ăla de sticlă! răspund furioasă, chiar dacă încerc să par calmă, iar el continuă să râdă cu poftă, lăsându-mă uimită de reacția lui.

Cred că este pentru prima dată când îl văd să râdă cu atâta poftă. Sau să râdă. Punct. Mereu este un morocănos și pare la un pas de a te pune la punct cu o privire tăioasă și încruntată, dar acum cred că am în fața mea un alt om, care probabil l-a mâncat pe obișnuitul Daniel, cel de acum câteva minute.

Și mintea mea e pierdută pe zâmbetul lui criminal de frumos. Dar îmi revin îndată ce el vorbește:

— Numai tu puteai să transformi o legătură de praz în armă albă... bombăne printre hohote.

— Ar fi fost mai plăcut dacă aveam cu adevărat o armă albă la mine. Și-o merita cu vârf și îndesat, spun încercând să mă liniștesc și o iau la pas spre casă.

Îi aud pașii în spatele meu urmându-mă în tăcere. Seriozitatea mea l-a făcut și pe el să înceteze cu râsul isteric.

— Pot să te întreb cu ce te-a supărat așa tare? mă întreabă precaut, mergând acum lângă mine.

— Nu, zic scurt.

— Adică am prins ceva din ceartă și mi-am dat seama că și-o merita, dar părea că aveți ceva mai vechi de împărțit.

Mă opresc din nou în loc, lovită în moalele capului de curiozitatea lui. Și mă încrunt atât de tare, că amuțește la un pas distanță de mine, cu ochii fixați pe chipul meu.

— Curios de fel sau te-a gâdilat prea tare la nas mirosul de praz?

— Doar întrebam...

— Parcă nu trebuia să depășim limitele personale, însă văd că tu o faci cam des, i-o tai repede.

— Curiozitatea, spune printr-un oftat. Nu vezi în fiecare zi un om bătut cu prazul și e greu să nu te întrebi cu ce a greșit.

— A respirat în prezența mea, răspund cu vocea glacială. Și în același timp a scos pe gura blestemată niște cuvinte înjositoare pe care nu le meritam. Pe scurt, nu m-a respectat. Ceea ce mă duce la o altă întrebare: tu cu gurița ta frumoasă de ce te-ai atins de mine?