Gardianul sufletelor destrămate - Partea a II-a: Răzbunarea lui Andrei

Îngerul

Era aniversarea sa de 30 de ani.

Acum 6 ani exact, Andu a crezut că a primit cel mai frumos cadou posibil, atunci când fata pe care  o iubea ca un nebun de ani de zile a devenit prietena lui. Dar ea era doar o fată cu mintea în altă parte, o fată care nu prea știa ce vrea de la viață cu adevărat. Și a reușit să îi dea și lui viața peste cap. S-a jucat cu el, l-a înnebunit, la adus în pragul disperării...

L-a dărâmat.

L-a părăsit.

Iar el a făcut ce a știut el mai bine: a fugit. Pentru că nu voia să pățească ce a pățit tatăl său cu Lorena.

A fugit de toți cei pe care îi iubea și pe care îi cunoștea. A fugit de teamă că avea să le facă rău prin ceea ce devenise: un om  crud, rău, fără scrupule, fără sentimente. Avea sufletul întunecat de ură. Avea mintea neagră.

Era un demon. Un om care a rănit o persoană dragă... Iar asta nu își va putea ierta niciodată. Simțea că nu merită nimic bun de la viață.

Acum privea paharul din fața lui, plin cu vodka și își spuse în gând: La mulți ani!  Apoi îl dădu peste cap.

Barmanul îl privi o clipă insistent.

-Ce? gesticulă Andu.

E ziua mea și fac ce dracu vreau.... Lasă-mă în pace... își spuse în gând.

-Trebuie să închid... se scuză barmanul.

-Ok...  am plecat.

Andu se ridică nemulțumit de pe scaun și porni spre ieșirea din bar. Mai știa câteva în apropiere, unele care erau deschise până dimineața. Pentru că nu voia să meargă încă acasă. Nu voia să fie singur tocmai de ziua lui, așa cum a făcut-o în ultimii 5 ani. Pentru că nu ar fi putut să doarmă și i-ar fi trecut prin minte tot felul de gânduri, cele mai multe negre, apăsătoare, distructive. Iar în ultimii ani nu făcuse decât să se autodistrugă crezând că așa va putea să nu mai simtă, să își scoată inima din piept și să....

Luca... îi șopti vântul rece... Luca....

Anul acesta voia să fie cu cineva. Dar cu cine? El era singur, îi îndepărtase pe toți cei pe care îi știa sau la care ținuse vreodată...

Gândul îl aruncă spre Andrei și Larisa... părinții lui adoptivi. Îi era dor de ei... Dar ...îi era prea rușine să îi mai caute... pe ei sau pe frățiorii săi... De Sasha îi era cel mai dor... o adora, fusese lumina ochilor săi iar el a abandonat-o. Îi era atât de rușine, era îngrozit...

Se aruncă la volan și plecă de pe loc. Atunci auzi o bufnitură puternică și până să se dezmeticească, realiză că a lovit pe cineva.

La dracu! Asta mai lipsea!

Coborî din mașină și făcu ocol în jurul ei. Coșmarul se adeverise: nu se asigurase și a lovit pe cineva care trecea pe bicicletă.

-Îmi pare tare rău... Nu te-am văzut... Ești în regulă? spuse el speriat de moarte.

Încercă să ridice făptura de jos. Gemea ușor, dar era în viață, slavă domnului!

-Hei, ești bine? Te doare ceva?

-Auch... Genunchiul...

-Lasă-mă să mă uit...

Lumina difuză a străzii îi permise lui Andu să cerceteze genunchiul fetei. Avea o julitură destul de puternică...

-Este julit... Iartă-mă.... Hai să te duc la un spital, să se uite la....

Vru să mai spună ceva dar imaginea fetei din fața lui l-a lăsat fără suflare: o roșcată cu părul lung, vâlvoi, cârlionțat, ochii verzi, luminoși, ascunși după o pereche de ochelari. Buzele roșii, cărnoase, mari... Era imaginea perfectă a unei tocilare, dar el era fermecat... Înghiți uimit pentru o secundă. Fata din fața lui era parcă un înger...