Amintiri de catifea

Am trecut pe lângă tine

Era o zi de toamnă ca de basm. Soarele era destul de darnic încât să își facă apariția și să ne încălzească pielea, în vreme ce vântul era dornic să ne răcorească. Am văzut și câțiva nori foarte frumoși pe cer. Adesea obișnuiam să îi urmăresc ore în șir ca să le descopăr noi înțelesuri în fiecare minut. Astăzi, am fost nevoită să renunț la obicei și să plec hai-hui pe stradă.

Mi-a plăcut ceea ce am văzut. La natură, mă refer. Era ca un adevărat basm. Am fost întâmpinată chiar și de câteva cântece melodioase de păsări. Nici nu știi cât de tare m-am bucurat când una mi-a trecut în zbor prin față! Doamne ce colorit frumos era. Îți jur că nu am mai văzut până în acel moment un albastru atât de perfect să se înbine cu negru. Și ce viteză! Ce grație! Era ceva ce îmi este foarte dificil de descris în cuvinte. Știu că oricât aș încerca, oricât m-aș chinui, e imposibil. Doar imaginea vie, trăirea pură, e demnă pentru a ilustra acel moment.

Eram fericită. Din nou. Inima îmi bătea așa de tare încât îmi dădea senzația că vrea să zboare în ton cu păsările din pomi. Ba chiar am început să simt că plutesc de bucurie. Sunt sigură că aveam un zâmbet atât de larg pe față încât ar fi trezit suspiciuni în oricare mamă de fată pentru a spune "Asta are un drăguț...". Dacă se acceptă ca însuși natura să fie un partener de viață, un iubit, sau chiar și un admirator atunci da! Eram îndrăgostită! Și sunt!

Pe cum îmi lăsam senzațiile să mă mângâie și bucuria să mă înfășoare am simțit ceva ciudat. O senzație stranie m-a cuprins și am privit aleator spre bulevard. A trecut în viteză motorul tău. Oricine ar fi privit s-ar fi chinuit să își dea seama ceea ce vede. Dar nu și eu. Te-am simțit și am știut că ești tu. Doar câțiva zeci de metrii au fost nevoie pentru a-mi confirma vizual ceea ce simțeam.

Stăteai pe trotuar și fumai o țigară aproape terminată. Trăgeai cu nesaț și păreai agitat. Inima mi-a luat-o la goană, din nou. Mi-am încetinit pasul și te-am privit. Erai într-o poziție relaxată, deși te simțeam stresat. Îmi venea să fug până la tine și să te iau în brațe. Poate-poate te mai detensionai dacă îți arătam ceea ce vedeam eu. Eram convinsă că aveai nevoie din plin.

Dar nu am avut curaj. La fel cum nici tu, cânt te-ai uitat spre mine, nu ai avut curaj să rămâi.

Ai aruncat țigara pe jos și ai intrat rapid într-unul dintre magazinele din fața ta. Îmi venea să intru și să te trag de mânecă, să te forțez să confrunți ceea ce nu vrei să întâlnești. Eram în stare. Și aveam suficientă nebunie să o fac fără să stau o secundă să mă gândesc la alternative.

N-am făcut-o. 

Mi-am dat seama de ipocrizia mea și am renunțat. Mi-a venit și mie să râd de comportamentul meu copilăresc. Eram suficient de nebună să fac acel gest nebun, când eu mă aflam în aceeași situație.  

Am zâmbit larg și am trecut pe lângă locul unde stătuseși. Poate că te aflai la geam și priveai cum trec, poate chiar ai intrat să cumperi ceva, sau poate că doar voiai să mă eviți cum te-am evitat și eu. Oricare ar fi fost adevărul eu mă plimbam pe stradă, bucurându-mă de ziua plăcută de toamnă, în timp ce tu erai în magazinul din apropierea mea.

Până la urma urmei aveam deja un "drăguț" de prezentat mamei, iar eu eram îndrăgostită până peste cap. Păcat că nu toți aveau timp să îl observe, cu atât mai mult să îl iubească.