Amintiri de catifea

M-am întrebat

S-a făcut târziu, dar eu nu pot să dorm. Trebuia de mult să fiu amorțită pe undeva prin țara viselor, fără nici o urmă de durere, unde totul e perfect și plăcut. Trebuia să fiu acolo. Dar nu sunt. În schimb sunt aici și visez cu ochii deschiși. La ce?... E complicat.

Mereu m-am întrebat cum se simte. Cum se simte să fii în preajma ta, după atât de mult timp. Cum se simte zâmbetul tău în aceeași încăpere cu urechile mele? Cum se simte vocea ta când dă viață întregului ecou inert și tăcut? Oare este diferit față de al altei persoane? Oare e diferit față de al meu? Sau al tău e pur și simplu... incomparabil. E prea blând, prea plin de forță și mult prea spontan pentru a putea fi comparat cu al altei persoane. Știu. Nimic nu se compara cu tine, cu glasul tău dulce atunci când inima îți bate în piept pe ritmul silabelor. Când limba ce ți se plimbă prin gură formând tot felul de silabe și cuvinte. Când ochii tăi privesc peste tot prin încăpere, fără a le scăpa chiar și cel mai mic detaliu. Nimic nu se compară cu forma feței tale de fiecare dată când un mic zâmbet îți insuflă vorbele, cu oftatul tău prefăcut a înfrângere, cu gesturile trupului tău parcă sculptat pentru a-mi atrage atenția.

DE PARCĂ NU AR EXISTA ALTCINEVA!

Îmi tot spun în ultima vreme cât de exagerat e totul. Cât de mult prea mult sunt atrasă de tine. Îmi spun că e imposibil ca doar tu să ai efectul ăsta asupra mea. E imposibil să nu mai existe o altă persoană care să prezinte un interes pentru mine. Și e imposibil ca acea persoană să nu mă atragă atât de tare încât să te întreacă.

Iar în secunda doi mă trezesc visându-te mai aproape. Dincolo de singurătate, dincolo de nebunie, dincolo de prostie și de exagerare ești tu. Mereu. Aproape și tot mai aproape. În fiecare moment. În fiecare secundă. Iar privirea mea fuge spre ochii tăi și se pierde de parcă sunt luminița de la capătul tunelului. De parcă sunt oaza de apă în deșertul dorit. De parcă sunt niște felinare strălucitoare și colorate, iar eu sunt o biată musculiță ce se îndreaptă spre pieire. Și totuși nu mă pot împotrivii acelei chemări afrodisiatice. Doar o privire și mă întreb cum s-ar simții ochii tăi pe pielea mea. Oare ai avea aceeași reacție pe care mi-o produci tu mie? Oare ți s-ar topii genunchii și ai căuta o sursă de sprijin ca să te păstrezi, cât de cât, în picioare? Te-ar apuca tremuratul și stânjeneala, curajul și speranța? Sau ar fi de parcă nimic nu s-a întâmplat? De parcă totul ar fi normal și lipsit de griji?

Mereu m-am întrebat cum se simte apropierea de tine. Mai ales după atâta timp. Ar fi rece? Ar fi indiferentă? Ar fi caldă și atrăgătoare? Ar fi deschisă și îmbietoare?

Mereu mă întreb dacă ceva s-a schimbat. Dar apoi îmi amintesc că mereu m-am întrebat.