Aparențele înșeală... așa că ai grijă!

Capitolul 5

Eu.... cea care are mereu ceva de spus, eu care nu pot sa tac mai mult de 5 minute in timp ce ma aflu cu cineva.De mine se roaga oamenii sa mai tac si tot nu ma pot opri. Cum a putut acest om sa imi fure toate cuvintele,tot ce voiam sa ii spun pur si simplu imi disparuse din minte. Nu voiam sa ii spun vreo prostie dar nici nu voiam sa ii las impresia ca l-am sunat degeaba asa ca intr-un final am deschis gura pentru a spune ceva ce nu stiam nici macar eu.

-Ahm...pai...stii..eu.

Si pauza. Doar atat am putut spune pentru ca in secunda 2 am auzit cum el a inchis iar eu in secunda aceea ma simteam pe de o parte bine pentru ca oricum nu stiam ce sa ii spun pe de alta parte ma gandeam la faptul ca nu prea as mai fi avut ocazia sa mai vorbesc cu el.

Incerc sa mi-l scot din minte si sa revin la realitate doar era clar ca nu mai aveam multe sanse asa ca m-am gandit sa renunt. Si o modalitate buna care poate va reusi sa ma faca sa uit este o plimbare mai ales ca o zi de decembrie era numai buna pentru asa ceva, inca nu se asternuse zapada cu toate ca mai aveam 2 saptamani pana la Craciun. Ies de pe straduta unde se afla blocul meu si privesc in urma gandindu-ma la primul si ultimul meu sarut cu Vlad, chiar nu credeam ca va fi ultimul. O lacrima isi face aparitia pe obrazul meu dar o sterg repede continuandu-mi drumul. Am trecut prin fata parcului dar nu am vazut pe nimeni, era foarte ciudat, prea pustiu parcul la fel si strazile. Orasul parea foarte frumos in lumina miilor de beculete multicolore si asezate in diverse forme, atmosfera era una de basm. Totul era linistit iar mie mi se parea ca sunt singura care se bucura de linistea si frumusetea oresului. Nici nu realizasem ca ajunsesem in celalalt capat al orasului si trebuia sa ma intorc, intunericul se asternuse peste oras,doar beculetele si luminile strazii ma mai puteau ghida prin multimea de oameni care aparusera ca din senin pe strazile acum neincapatoare.Nu stiam de ce dar ma simteam foarte singura cu toate ca erau foarte multe persoane in preajma mea nu simteam ca locul meu era in acea aglomeratie in care nu vedeam decat fericire pe chipurile oamenilor iar eu ma simteam atat de goala pe dinauntru. Am decis sa ma intorc acasa pentru a-mi petrece noaptea in linistea dormitorului meu,impreuna cu muzica mea preferata, poate si un film horror. Drumul parea ca dura o vesnicie. Am parcurs aproape jumatate din el doar gandindu-ma la motivul pentru care sunt suparata si am realizat ca nici macar eu nu stiam sau poate nu voiam sa recunosc. De ce sa ma afecteze refuzul unui baiat? Nu merita. De ce ar trebui sa imi pese cand pe el nu-l intereseaza? Nu i-a pasat cand s-a jucat cu mine si cu sentimentele mele iar mie de ce mi-ar pasa? Oboseala facandu-si simtita prezenta nu mai aveam chef sa ma uit in sus privirea mea fiind in asfalt. Nu stiu cum s-a intamplat dar cand mi-am rificat privirea din pamant am dat peste ochii lui Vlad care ma priveau insistent dar mai apoi am realizat ca acea privire nu imi era adresata mie ci persoanei din spatele meu. M-am intors urmarindu-i privirea si am dat de Adina care ma privea superior si cu putina ura. Vlad a trecut pe langa mine fara macar sa se uite la mine ca si cand nu m-ar cunoaste si a imbratisat-o dragastos pe prietena lui, a sarutat-o si i-a cuprins talia cu o mana, ea punandu-si capul pe umarul sau apoi s-au indreptat in directia opusa mie. Ea s-a intors si m-a privit intr-un fel triumfatoare ca si cum ar fi castigat ceva dar nu prea am luat asta in seama. Acum singurul lucru la care ma gandeam era atitudinea lui Vlad...