Capitol 23

973 87 8
                                    


            - Spune-mi te rog că ești bine.

           - Sunt bine.

    Erick se ridică de pe mine și privește în jur. Mașina cu care venisem este în flăcări, iar trupul Ameliei nici nu-l mai poți recunoaște. Cezar zace la o mică distanță cu hainepe pe jumătate arse, dar faptul că gemea de durere ne dovedesște că e în viață.

         - Întăririle și ambulantele sunt pe drum! îl aud de nicăieir pe Nick.

    Toată banda Blackband ne acopereau pentru a ne duce la un loc ferit, însă eram prea expuși gloanțelor, iar brațul lui Erick prezinta arsuri destul de grave. Toti tragem spre ei, iar Minerva îmi aruncă o armă mai bună. Tragem și fugeam în același timp, dar unul dintre noi cade. Mă uit speriată în jur și nu caut cu privirea să văd cine e în balta de sânge. Ne oprim cu totii iar niște soldați au reușit să vină către noi pentru a ne acoperi cu scuturi, însă cam prea târziu.

     - Nu, nu, nu, nu! 

   Vocea îndurerată a Minervei mă face să vreau să opresc timpul în loc, dar trebuie să ne mișcăm înainte să fim și noi ciuruiti. Însă cum pot merge mai departe când Nick e la pământ tușind și scuipând sânge? 

     - Minerva... trebuie să vii cu noi, altfel vei fi omorâtă! Erick strigă către ea dar aceasta pare să nu ne audă. 

    -  Nick, te rog! Ridică-te!

   Dar Nick nu o mai aude. S-a dus. Lupta lui s-a încheiat aici. 

   - Minerva, încerc să o trezesc la realitate.

    Mă așez lângă ea și spre suprinderea mea o pocnesc peste față și o scutur pentru a-i intra bine în cap:

    - Vrei să mori pentru cineva care deja e mort? Bine! Dar nu-ți pune colegii în pericol! 

  O iau cu forța de braț și o trag după mine. 

   Mascații Montanei cad pe rând și numărul lor se micșorează. Însă Vincen este cel care este ascund după una dintre mașini cu o armă mult prea mare pentru a o recunoaște. Când începe să tragă, soldații cad și ei pe rând. Panica mă cuprinde, ce se întâmplă? Îmi văd tatăl cum sună disperat și încearcă să mai cheme întăriri. Însă pentru ce? Suntem deja mai mulți, Vincen e doar deștept și periculos. 

   O altă grenadă este aruncată către noi și multi dintre acestia nu s-au ferit la timp. Îl caut pe Erick cu privirea și suflu ușurată când el și Heidi sunt chiar în spatele meu. 

     - Lipsește cineva! Nu ne iese numărătoarea! strigă Yukio către noi și atunci începe să îmi bată inima. 

   Încerc să gândesc limpede pentru a-mi da seama pe cine nu văd, dar limpedezeala e imposibilă acum. Sunt mult prea ametita și îngrijorată pentru familia mea, mi-e teamă că încă cineva a murit.

    - Yasmin! Unde e Yasmin! Vă rog! Yasmin!

     Ryn este cea care țipă ca în gură de șarpe. 

  - Poate s-a adăpostit undeva! strigă Diablo și pentru prima dată îi văd disperarea din ochi. 

Toți o căutam pe scumpa noastră Yasmin și ne rugăm din inimă să fie în regulă pe undeva. În momentul acesta tot ce îmi doresc e să nu mai fie nimeni rănit, să ne întoarcem la masa mare din living, să bem energizante și să mâncăm budincă făcând glume pe cei de la Montana. Însă visez. Iar cel care mă scoate din vis e chiar Erick:

    - Karina... ești bine? Karina! Mă auzi? 

  Nu îl auzeam prea bine, mă simt mult prea slăbită și mi se face somn. Dar încerc să îi urmez vocea și să rămân cu picioarele pe pământ.

   - Ești rănită...

   - Ce?

   - Ai pierdut mult sânge! de ce n-ai zis nimic? La naiba, Karina!

  Nu înțelegem de unde avea mâna plină de sânge, însă după două minute de aiureală realizez că amfost atinsă de un pistol la pulpa piciorului dar din cauza a hărmălaiei și a panicii nici nu am realizat. În minte credeam că durerea e din cauza loviturii la contactul dureros cu pământul.

    - Să nu închizi ochii, iubito! Imediat se termină! 

  Erick și Heidi îmi înfășoară pulpa, însă mintea nu mi-e clară, delirez.

   - Yasmin!

  Numele ei mă face să tresar. Încă nu au găsit-o iar eu stau și mă odihnesc.

  - Erick, unde e Yasmin? De ce nu a-ți găsit-o?

  Vrea să îmi spună ceva, însă vorbele i se opresc brusc în gâtlej când Diablo are un corp în brațe și cade în genunchi în fața noastră. Îi privesc chipul și mă gândesc cât de tânără și frumoasă e și...

   - E moartă...? înreabă Ryn cu vocea tremurându-i.

  - Respiră, însă a pierdut mult sânge.. Nu va rezista...

  Diablo lăcrimează, ceea ce din nou mă trezeste din starea de reverie în care cad din cauza slabiciunii. 

   - Yasmin, mă auzi? Să nu mori, ai înțeles? Nu ai voie să mori! șip către ea, însă nu primesc nicio reacție.

 - Yasmin, dacă ne auzi...

 - Vă iubesc, se chinuie Yasmin să murmure printre șiroiul de sânge ce-i curgea din gură. Mă așteaptă Black. 

  - Salvarea e pe drum, draga mea, mai așteaptă puțin! Te implor! o roagă din răsputeri Ryn șinându-i capul în poală și mângâindu-i părul protector. Am nevoie de tine... Yasmin...

    Însă Yasmin nu se mai mișcă. Ochii îi rămân deschiși către Ryn însă  orice urmă de viață dispăruse. Nu puteam să-mi imaginez Blackband fără Yasmin. Pur și simplu nu voiam să accept. Yasmin era mereu acolo, era peste tot! 

    Iar eu îl privesc pe Erick. Nu mai aud gloanțe, nu mai aud șipetele de suferinta a lui Ryn și a Minervei și nu mai văd lacrimile celor din Blackband. Acum sunt doar eu și Erick. 

    Erick dă din gură, dar nici pe el nu-l mai aud. Dintr-odată toată atentia e asupra mea. Toti au fețe triste și îmi vorbesc, dar eu nu îi aud.

     - Erick, murmur când nu înțeleg de ce plânge. Ești caraghios când plângi.

  Nu mai conștientizez unde sunt, cu cine sunt și după câteva minute mă încrunt. Cine sunt oamenii ăștia? 

  Mai aud din când în când câte un " Stai cu noi" sau " Nu închide ochii", aud chiar și " te iubesc, iubito!"dar nu înțeleg ce vor de la mine. Îi văd tot mai în ceață și vocea lor nu se mai aude deloc. Văd blurat un bărbat chipeș ce îmi dă palme să rămân trează și dă din gură continuu:

    - Dar mi-e atât de somn...

  Și ușor, ușor, mă las pradă somnului, chiar dacă oamenii necunoscuți îmi cer să nu închid ochii. Cine sunt ei să-mi interzică mie să nu dorm? 

BlackbandUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum