Blackband

† Capitolul 2 †

      
               2.   „ O lună să ce? ”

       — Nu mi se pare corect, Erick! Indiferent cine este, nu trebuie să încălcăm regulile.

          Vanesa, tipa cu părul negru și scurt, se revoltă imediat când Erza îl întreabă pe Erick dacă pot sta și eu o vreme până de rezolvăm probleme în vila Blackband. Însă ceva este clar, acești oameni nu mă au deloc la inimă, mă privesc cu superioritate și îmi dau impresia că sunt cine știe ce specimen. În afară de sora mea și fe băiatul cu simțul umorului și plete, Kj, nimeni nu dorește ca eu să rămân.

       — Regulile sunt reguli, continuă Vanesa și mă privește printre gene.

        Eu stau în colțul încăperii, cu fundul pe o măsuță mică, în timp ce ei stau grămadă la masa lungă din bucătărie. De când Erick a venit, ce-i drept, a fost continuu în centrul atenției și abia dacă l-am văzut zâmbind sau...vorbind. Înțeleg că a fost închis ani de-a rândul, dar faptul că a fost eliberat nu ar trebui să îl facă fericit? 

    Ce-i drept, după acel mic circ pe care l-am făcut în fața lui, mi-e rușine să mai dau ochii cu el și să-l privesc.

         — Este sora mea, murmură Erza ce stă în capătul mesei, jucându-se cu un inel dubios de la degetul arãtător. Nu suntem foarte apropiate, însă nu o pot lăsa nici pe drumuri.

          — Nu primim pe nimeni Erza, și eu aș fi putut să o aduc o bunică-mea în Blackband deoarece e bolnavă, nu? Dar nu am adus o babă să fie cu noi. Așa că nu aduce nici tu un copil.

           — Are 19 ani, vorbește Erza plictisită, mutându-și picioarele pe masă în vederea tuturor.

          — Blake are dreptate, îl aud vorbind în sfârșit pe Erick cu acea voce atât de groasă, încât îmi transmite fiori pe neașteptate.

         Îmi aplec capul tristă și în același timp nervoasă, mă cobor de pe măsuță și ies afară din bucătărie, având toate privirile pe mine.

     În jurul vilei nu era nicio grădină, ceea ce e trist. Așadar mă așez cu fundul pe una dintre treptele din fața vilei și încep să fredonez un cântec.

     În scurt timp tresar când simt o mică bătaie pe umăr și răsuflu ușurată când o văd pe Erza, așezându-se lângă mine.

         — Te simți bine? mă întreabă în timp ce scoate un pachet de țigări și o brichetă din buzunarul blugilor.

          — De când fumezi? o întreb, ignorându-i întrebarea stupidă, iar ea începe să râdă nostalgic.

          — Cu câteva luni înainte să plec de acolo. Mă ascundeam după blocuri să nu mă vadă vreo babă să mă pârască părinților.

         Chicotim amândouă, deși eu am un gust amar și o stare melancolică.

         — De ce nu mă plac? spun în timp ce privesc norișorul de fum pe care Erza îl suflă în jurul meu, iar eu la rândul meu suflu în el spre propriul amuzament.

        — Nu ești genul lor, doar. Dar nu-ți bate capul cu asta. O vom scoate noi la capăt.

        — Știam că nu e o idee bună să apelez la tine, însă dacă aveam o altă opțiune mă îndreptam imediat spre ea. Dar nu am avut, ești singura persoană care...

       — E ok, spune și mai trage un fum din țigară, privind pădurea ce se vedea foarte clar, nefiind foarte departe de vilă.

        Peisajul era frumos, dar de ce ți-ai construi o ditamai vila, atât de superbă, într-un loc atât de retras de oraș, aproape în pădure, în pustietate, în ...atâta liniște? Oh, da, asta este, vânători de liniște.