Can I ? || SEUNGIN

Ești aproape..

: Venise vacanța de iarnă. Jeongin prinsese și o mică răceală , așa că nu avusese voie să iasă din casă, făcându-l pe Seungmin să-l vrea din nou în preajma sa. Îi era dor de el.

: Totuși, după vacanța de iarnă , băieții au mers din nou în locul lor.

Jeongin - Folosește asta ca să faci conturul, Jisung !
: Îi înmânează acestuia o pensulă mai mică.
: Jisung se ridică și ia pensula, apoi se așează înapoi în poala lui Minho unde stătea comod și desena un mic vas de lemn , scriind numele lor.

: Felix și Changbin lăcuiau dulapul în care urmau să fie puse atât ea trofee în curând . Sperau la asta.

: Fusese o zi plină în care au vopsit băncile în culori calde, și le-au aranjat frumos pentru a se usca. Nu avuseseră mult timp, căci ceilalți avea ore după amiază, și profesorul spusese că va merge mai repede acasă în acest caz.

: Seungmin privește cum Jeongin își strânge lucrurile și pleacă, așa că îl urmează numaidecât.

Seungmin - In!
: Îl strigă acesta când ajunge la stradă, vrând să nu-l piardă din vizior pe băiat.

: Jeongin se întoarce spre el, scăpând un zâmbet larg. Jeongin era din ce în ce mai luminos pe zi ce trecea, și îi făcea inima să tresalte de fiecare dată în care îl vedea. Era parcă atât de perfect, iar Seungmin nu avea nici un motiv pentru care să-l urască . Nici măcar puțin.

Seungmin - Mergi acasă?

Jeongin - Nu. La bibliotecă..
: Răspunde simplu.

Seungmin - Te voi însoți.
: Îi zâmbește cât se apropia ușor de el, și îi prinsese mâna cu a sa.

: Jeongin își lasă privirea în jos, timid când simțise căldura pe care Seungmin o transmitea. De ceva vreme acesta îl atingea mult mai des, chiar dacă era doar o atingere pe mână sau pe cap. Se simțea îngrijit.

: Ajunși în bibliotecă, Seungmin se îndepărtează pentru a căuta o carte de biologie până observase că Jeongin nu mai era lângă el de ceva vreme.

: Trecând după unul din rafturi îl găsește pe acesta împreună cu un alt student. Cei doi vorbeau zâmbitori, destul de apropiați. Seungmin se panicase când Jeongin îl lăsase pe necunoscut să îi atingă părul.
: Pune cartea grăbit înapoi, și se apropie de cei doi cu un zâmbet fals pe chip.

Seungmin - Ai găsit ce doreai, In?
: Își împreunează mâinile, uitându-se către cei doi.

Jeongin - ha! A.. uitasem!
: Băiatul se întristează, nu voia să îl țină ocupat pe Seungmin, dar până la urmă, el își dorise să vină cu el la bibliotecă, nu-i așa? Deci nu era vina sa dacă bărbatul se plictisea.

Jisung - Te pot ajuta. Împreună o vom găsi mai repede..
: Îi atinge umărul acestuia, vrând să îi atragă atenția spre el, însă Jeongin se uita încontinuu în ochii lui Seungmin.

Jeongin - ..cred că o voi căuta în altă zi.
: Băiatul bate puternic din palme, făcându-l pe Jisung să tresară, și să se îndepărteze puțin de el.
Jeongin - Poți să mă duci acasă, profesore?

: Seungmin aprobă fericit, și îi prinde mâna cu a sa, lăsându-l să-i spună "la revedere " lui Jisung înainte de a pleca .

: Seungmin era extrem de speriat. Avea să-l ducă pe Jeongin acasă la el din nou , dar înainte trebuia să-l întrebe pe In.

Seungmin - Jeongin, ești obosit?
: Îl întreabă șatenul în timp ce conducea atent.

: Jeongin dădea cu picioarele în scaun, cântând o melodie cât se uita pe geam. Era exact ca un copil
Jeongin - Nu chiar.
: Răspunde rapid, revenind la ceea ce făcea.

Seungmin - Vrei să mergem la mine acasă?

: Jeongin se oprește din cântat, și dă din umeri.
Jeongin - Adică..acum?

: Seungmin aprobă.

: Jeongin începe să zâmbească.
Jeongin - Da, da, da!
; Răspunde entuziasmat, fără să-i pese prea mult de ceea ce crede Seungmin despre reacția sa. Știa oricum că este plăcut oricui.

♡

Seungmin - Ai fost cumva la sală?
: Se uită la pieptul său, făcându-l pe In să se roșească la față. Dacă era cineva care îl putea face să fie timid doar cu două vorbe, acela era Seungmin.

: Jeongin se așează pe patul acestuia și se uită pe pereți.
Jeongin - nu.. Am făcut acasă cu Hyunjinie.. Chan i-a cumpărat câteva greutăți pentru că se plictisește de când nu mai lucrează.

: Seungmin se așează lângă el, și începe să îl privească.
Seungmin - Jisung e amicul tău?

Jeongin - Park Jisung?
: Întreabă confuz.

: Seungmin se apropie mai mult de el , pierzându-se în ochii săi.
Seungmin - Da, Park Jisung.
: Seungmin expiră în timp ce vorbește, aproape atingându-și nasul de al celuilalt.

Jeongin - Cred că- că.. Seungmin.
: Se panichează când îi simte mirosul atât de aproape. Dacă era un vis ceea ce se întâmpla, nu avea de gând să se mai trezească.

Seungmin - Ce?
: Șoptește, și își pune mâinile pe coapsele sale uitându-se la buzele rozalii pe care se gândea să le atingă.

Jeongin - Ești aproape..

Seungmin - Așa vreau să fiu...pot să te sărut?

: Jeongin aprobă cu o mică mișcare din cap.

: Seungmin elimină spațiul dintre ei, sărutându-i ușor buzele printr-o mică atingere, îndemnându-l pe cel mai tânăr să vrea mai mult.
: Băiatul își pune mâinile după gâtul profesorului și își unește din nou buzele cu ale acestuia .
: Jeongin îi stransese materialul cămășii în mâini când își simțise buza de jos mușcată. Încă o dată se panicase, însă reușise să își păstreze calmul câtuși de puțin .

: Ce doi se îndepărtează. Seungmin își trage mâinile de pe coapsele lui In. Jeongin se supără când se simte rece din nou, așa că îi ia mâinile cu ale sale și le așează înapoi. Ardea de rușine , însă își dorea să nu piardă sentimentul de la ceea ce se întâmplase până acum.

Jeongin - A-ai spus că v-vrei să fi aproape.
: Se bâlbâie cât Seungmin îl privea ca un adolescent îndrăgostit .
Jeongin - Poți să fi.