Can I ? || SEUNGIN

02. doar ca să nu văd eu

După încă o zi de studiu, Jeongin se întoarce acasă mai devreme, ținându-și mâinile în buzunare. Băiatul intră pe ușă, auzind câteva sunete din bucătărie.

De obicei Chan îi făcea mâncare, dar de câteva zile, acel doctor , Hyunjin, le aduce mereu mâncare celor doi, sau venea să le pregătească cina , ceea ce Jeongin vedea ca pe ceva drăguț. Mai ales că îi plăcea cum gătea Hyunjin.

" Chanie, am- " Jeongin își pune ambele mâini la gură , sperând că nu a fost auzit, pupilele sale mărindu-se instantaneu .

Băiatul se ascunde numaidecât după perete, răsuflând greu. Nu se gândea că după o zi liniștită, să îl vadă pe Hyunjin urcat pe masă, cu Chan care-l săruta și atingea.

Jeongin își pune în gând să iasă din casă , însă îi aude vocea lui Hyunjin.

" Hey, Chan." îi vorbește pe un ton liniștit, îndepărtându-l puțin de el.

" De ce? Ai fost de acord cu asta.."

" Jeongin se va întoarce de la ore, și nu vreau ca el să vadă asta. În plus, trebuie să îi fac de mâncare.. Nu trăiește doar cu aer, și tu te-ai schimbat într-un leneș ."

Jeongin trage cu ochiul, observând cum Hyunjin se dă jos de pe masă, luând cuțitul în mână, probabil pentru a tăia legumele cu care urma să facă cina, însă Chan nu avea în gând să se oprească.
Prinzându-l de talie, îl întoarce forțat spre el.

" Și când Jeongin se va întoarce, ne vom opri. Îl voi suna să îl întreb când se întoarce.."

Jeongin nici nu mai așteaptă. Băiatul își lasă încet ghiozdanul lângă ușă, și iese din casă , începând să fugă pe trotuarul umed din cauza ploii.

" Chan! Ce tocmai- hm! Chan. "
Băiatul înghite obosit în gol, fără să poată să își controleze ticurile, și își ține mâna pe gât luând curba, însă ceva tare îi blochează drumul. Un "perete" uman, care îi făcuse genunchi să cedeze, doborându-l.

" In." Tresare ,speriat că îl lovise, și îl prinde numaidecât de mâini, făcându-l să se ridice pe picioarele sale.

" IN?"  , Acesta începe să își lovească repetat pieptul cu un deget , "Chan.. Hm! "   fără să se mai controleze, căci nu-i păsa, Jeongin pușcă din degete, fiind "startul" pentru ca umerii săi să se ridice în semn de ne știință, când defapt era un tic enervant pentru el, când lumea putea spune clar că e nebun.

Dar din perspectiva lui Seungmin, Jeongin nu era nebun, sau anormal. Nu era așa cum tot acuzau ceilalți. Pentru Seungmin, Jeongin era un student silitor, un băiat plin de viață , deștept de altfel, care merită un car de iubire și fericire, căci în ochii lui Seungmin, Jeongin era ceea ce reprezenta fericirea, sau motivul de a zâmbii. Reprezenta totul.

Seungmin mângâie ușor obrazul studentului, uitându-se mai apoi spre cer. Începea din nou să plouă, iar seara își făcea apariția încetul cu încetul.

" Jeongin, haide, să intrăm în apartamentul meu. Începe să plouă."
Îl îndeamnă, văzând că acesta se lasă purtat.

Cum intră, Seungmin îl lasă să se așeze pe canapea .
Seungmin merge în bucătărie, și face două căni cu ceai cald, aducându-le pe masa din micuța sa sufragerie.

Apartamentul său era unul cu 4 camere. Micuț, însă foarte îngrijit și colorat.

" Ce este?" Seungmin se așează , observând că Jeongin își ținea mâinile pe genunchi.
" Te-ai lovit cumva?"  Îi dă mâinile la o parte, văzând prin bucata de blugi puțin ruptă, de la genunchiul drept, o nuanță deschisă, roșie. Băiatul se julise când a căzut.

Seungmin termină de se bătut mintal că Jeongin se rănise exact din vina sa, și se ridică numaidecât, plecând pentru puțin timp, aducând cu el câteva lucruri la întoarcere.

" Ține pătura asta. "
Îi dă o mică păturică, verde, urmând să îi înmâneze o pereche de pantaloni scurți, subțiri.
" O să mă întorc (,) cu spatele pentru a te schimba, și după, își înfășori pătura pe lângă tine, până la genunchi. În regulă?"

Jeongin aprobă cu o mișcare din cap, bătând pătura cu palma , trecând la treabă când Seungmin se întoarce cu spatele.

" Seungmin, gata. "
Două cuvinte. Nimic mai mult, nici un tic, doar două cuvinte rostite și Seungmin se întoarce spre el.

" Nu te abține în fața mea, te rog. Acesta ar fi ultimul lucru pe care l-aș vrea.."

Acesta se așează în genunchi, scoțând niște vată dintr-un pachet de ciolofan, și pune puțin dezinfectant pe aceasta, curățând mica rană a lui Jeongin.

Jeongin își pune mâinile deasupra capului lui Seungmin, apăsând încet pe părul său moale, cu fiecare deget în parte, auzindu-se din gurița sa, doar sunete micuțe, scurte, catalogate de Seungmin ca fiind drăgălașe.

" Jeongin, de ce fugeai așa pe stradă? Te-a speriat cineva?" Îl întreabă acesta cât timp îi înfășură ambii genunchi cu o pânză albă, pe care Jeongin nu știa cum să o numească , care cel mai probabil era un pansament.

Jeongin - Unu! Seungmin! : Pușcă din degete, lăsându-și ușor palma peste capul lui Seungmin, care tocmai terminase. : - Drăguț.

Seungmin - Nu vrei să îmi spui?
: Se așează lângă el.

Jeongin - Hm. : Ridică fugitiv din umăr , revenind înapoi : - Hyunjin, doctorul meu ..Chan l-a sărutat, și l-a atins în acel.. mod..de care vorbeam la ore.. romantic?

: Seungmin își duce mâna după ceafă, lăsându-și privirea în jos. Ce trebuia să spună acum? Jeongin era atât de inocent.

Jeongin - Era urcat pe masă, și i-a spus lui Chan să se oprească.. Doar ca să nu văd eu. Târziu..Chan e prea încăpățânat.

: Un sunet îi face pe cei doi să tresară.
Era telefonul lui Jeongin. Băiatul îl ridică de lângă blugii săi, și se uită pe ecran. Era Chan.

: Jeongin îi înmânează telefonul lui Seungmin imediat ce răspunde.

Chan - Jeongin, unde ești? Ți-am găsit ghiozdanul lângă ușă, însă nu ești pe nicăieri..

: Seungmin putea ușor să observe că acesta era îngrijorat ,din vocea sa.
Seungmin - Domnule Bang , sunt profesorul lui Jeongin, Kim Seungmin. L-am văzut pe Jeongin pe stradă, așa că l-am chemat la mine ca să discutăm. Sper că nu e o problemă dacă mai rămâne puțin, nu-i așa?

Chan - A- sigur.. Este în regulă, pare că e în siguranță. Pot să vorbesc cu el puțin?

: Jeongin îi arată lui Seungmin că nu vrea să vorbească.
Seungmin - A spus că nu vrea să vorbească, dar îl voi aduce mai târziu înapoi.

♡