You Are My Dreamcatcher -Min Yoongi

6

Aveam ochii închiși dar puteam simți prezența ei în fața mea. Îmi ridic pleopele lăsându-mi ochii să admire priveliștea ce-mi este dată de univers să o văd. Era superbă. Părul brunet, lung, cu bucle fine, pielea palidă-bolnăvicioasă mă facea să-mi pun întrebări serioase despre sănătatea ei, pielea și cearcanele de la ochi mă îngrijorau. Îmi doream să fie bine. Mâinile fragile țineau strâns carnetul încă sigilat, buzele pline și de un roșu natural care mă ademeneau, nasul mic brăzdat de pistrui aproape invizibili se mișca parcă involuntar. Absolut toate aceste trăsături  cu care era înzestrată fata care a fost capabilă să-mi golească mintea mă fascinau.

Și-a ridicat privirea și atunci i-am văzut  pentru prima dată frumusețea ochilor ei, nu doar tristețea ce zăcea în spatele acestor iriși de culoare căprui și în pupilele ei tremurânde.

Nu știam ce să zic, eram năucit. Stăteam și ne uitam unul la celălalt. Din fericire, ea rupse pătura de liniște  care ne înconjura.

-I know that personal space is very important to you, but can I hug you? Spuse ea cu vocea tremurândă.

Eram șocat. Vrea să mă îmbrățișeze. Pe mine? De ce pe mine? Oh, și ce voce are...nu mai pot gândi. Mi-e frică să nu acționez nesăbuit.

-It's ok if you don't want t...

O, cum să nu vreau. Vreau. Vreau să te îmbrățișez și să nu-ți mai dau drumul vreodată. Să te protejez, să te fac fericită.

-Sure.  Încerc să spun eu destul de serios, nu voiam să par emoționat sau  nesigur.

Mă ridic de pe scaun și-i întind mână pentru a o ajuta să se ridice.

Ce degete fragile are. Eram amândoi în picioare. Simțeam toate privirile asupra noastra. Voiam să-mi păstrez câteva fire de rațiune. Știam că voi avea probleme dacă fac ceva nesăbuit.

-Can i hug you too?

Aceasta dă din cap și apoi i-am înconjurat umerii cu brațele într-o îmbrățișare strânsă. Nu voiam să o îmbrățișez de talie. Nu voiam sa o fac să se simtă inconfortabil. Îmi era frică să nu o rănesc.

Cum poate un trup atât de fragil să care pe umerii săi atâta durere sufletească?

Și-a băgat capul în scobitura gâtului meu moment în care mi-a șoptit

-Thank you for saving my life.

Nu am stiut ce să zic, nici nu mai stiam să gândesc. Mi-am dus o palmă ls capul ei, mangâind-o. Voiam să o protejez. Merita să fie protejată sau măcar învățată cum să se protejeze.

Într-un moment de nesăbuință i-am pus palmele pe umeri  și cu ultimul strop de conștiință i-am șoptit.

-I'm sorry for what I'm going to do...

M-am apropiat de ea. M-am bucurat în sinea mea că nu s-a retras.

Mi-am presat buzele peste ale ei. Erau moi. Mi-am dus palmele pe obrajii ei. Erau fini și fierbinți. Creierul nu-mi mai funcționa. Compensa inima care-mi bătea nebunește în piept. Tremuram de emoție și de frică. Nu voiam să se termine acel moment. Nu-mi păsa că voi fi dat afară din trupă, imi păsa doar de ea.

Atunci când mi-am simțit degetele mari ușor ude am realizat că ea nu a răspuns la sărut ci a rămas stană de piatră.

M-a respins. Mi s-a frant sufletul. Am rănit-o. Am făcut ultimul lucru pe care voiam să-l fac vreodată. Am făcut-o să  sufere.

Rup sărutul și mă uit la ea. Eram speriat și tristețea din ochii ei se dublase. Regret era tot ceea ce simțeam.

Ea nu spuse nimic. Preferam să mă lovească, să-mi arunce cuvinte grele. Dar nu. Ea tăcu și trecu mai departe. M-a respins. Am făcut-o să sufere.

M-am aruncat pe scaunul meu și am început să mă holbez la carnetul ei care acum era căzut pe masă. Nu dădeam importantă oamenilor care acum au inceput să mă certe în șoaptă. Nu mai aveam dreptul să mă uit la ea. Nu după ce i-am făcut. După  câteva minute bune fan meeting ul a continuat. Privirile  pline de ură a persoanelor companiei mă ținteau. Colegii încă erau șocați iar eu nu aveam altceva de făcut decât să stau la locul meu și să semnez rarele carnete care îmi erau întinse. Mulți army mă ignorasera complet dar nu mă interesa. Gandul meu era tot la ea. Am fost un prost, un mare mare prost. Nici nu știu cum o cheamă și eu am sărutat-o. Nu am să o mai văd niciodată.

După multe minute care au părut ca ani, fan meeting ul se terminase. Mă ridic de pe scaun și merg direct în camera noastră de odihnă. Eram pregătit să îndur orice. O meritam. Meritam tot.

Multe persoane au trecut pe la mine și m-au mustrat bine de tot, dar cu toate acestea nu au adus vorba de scoaterea din trupă. Norocul meu a fost că nu era prezentă presa.

Într-un tarziu au intrat și colegii mei. Namjoon era nervos. Jungkook și Jimin erau șocați, Tae era inexpresiv, Seokjin părea ingrijorat iar pe fața lui Hobi se putea citi cu ușurință dezamăgirea.

Au răsuflat toți la unison. Și au început toți odată. Acceptam orice.

-Yoongi tu gândești?

-Sunt dezamăgit.

-O cunoști?

-Ce te-a apucat?

-Norocul tău că presa nu era prezentă.

-A fost primul ei sărut, sper că ești mulțumit de tine. Vocea lui Hobi răsună în toată camera.

Mi-am ridicat capul din palme.

-Ce ai zis?

-A fost primul ei sărut, Yoongi. Mi-a spus mie. Era confuză și șocată. Îți sunt prieten de mai bine de șapte ani și nu te-am văzut niciodată comportându-te așa în fața fetelor. Yoongi. O cunoști? Îmi dau seama după privirea ta. Nu-ți pasă dacă ești dat afară din trupă. Te preocupă găndul că ai rănit-o. Fata asta e specială pentru tine. Nu știu de ce dar e specială. Ar trebui să o cauți, să-ți ceri scuze. Yoongi, primul sărut ar trebui să fie cu cineva special si nu cred că voi doi vă cunoașteți. Hobi se pune lângă mine apoi mă îmbrățișează.

Eram de acord cu tot ce zicea el. Trebuia să-mi cer scuze. Trebuia să-mi repar greșeala. Dar nu acum. Nu eram în stare. Aveam nevoie de timp să mă gândesc la ceea ce făcusem.

Îmi iau geaca și ies pe ușă. Aveam nevoie de aer proaspăt.

-Vă stă bine împreună. Îl aud pe Jungkook în spatele meu.

Când ajung la mașină realizez că mi-am uitat cheile mașinii în camera de odihnă.

Asta e, oricum aveam nevoie de puțin aer proaspăt.

Îmi scot telefonul din buzunar și trimit mesaj lui Hoseok.

Vezi că mi-am uitat cheile pe masă. Ia-le tu. Eu vin acasă pe jos.

Era o noapte mult prea răcoroasă pentru o noapte de vară în Coreea. Mă  închei la geacă în timp ce admir luminile unei stații de autobuz care dansau jucăuș.

Chiar sper că vă place cartea.
Simt că mă pierd în detalii sentimentale sau că uneori mă repet.
Mereu îmi este foarte greu să încep să povestesc din perspectiva lui Yoongi dar după ce trec de 200 de cuvinte îmi dau drumul la scris și nu mă mai opresc. =))
Vă rog lăsați-mi opiniile voastre în comentarii pentru a fi sigură că fac ceea ce trebuie.
Mulțumesc că îmi citiți cartea, înseamnă enorm pentru mine.