You Are My Dreamcatcher -Min Yoongi

2

~Suga pov~

Fan meeting ul stătea să înceapă. Ne-am ocupat locurile în timp ce army își faceau apariția în sală. Deobicei ador acest tip de interacțiune dintre noi și fani, ador să le văd privirea sclipitoare, ador să le văd privirea plină de fericire și vitalitate, dar după noaptea trecută, orice agitație dezordonată îmi făcea rău. Bineînțeles, nu trebuie să las la iveală sentimentele de panică si de anxietate care mă copleșesc de fiecare dată când un army încearcă să mă atingă fără permisiunea mea sau îmi adresează întrebări cât se poate de personale. Pentru mine, spațiul personal era unul dintre cele mai importante lucruri. Uram când cineva încearcă să mă îmbrățișeze fără voia mea, mă simt inconfortabil.

Îmi arunc privirea prin sală, aceeași imagine care îmi bucura sufletul dar mi-l și strângea de emoție și panică s-a format în fața ochilor mei. Multe persoane care ne strigau numele și așteptau să ne întâlnească. Sunt fericit că atât de multe persoane ne iubesc muzica dar mă întristez repede atunci când realizez că toți ne văd doar ca niște vedete și ne pun pe un piedestal, ei ii stiu pe R.M., Jin, Suga, J-hope, Jimin, V si JK dar nu îi cunosc pe Kim Namjoon, Kim Seokjin, Min Yoongi, Jung Hoseok, Park Jimin, Kim Taehyung si Jeon Jungkook. Celebritatea vine la pachet cu ascunderea adevăratei personalități și mularea acesteia după niște stereotipuri.

Încerc să analizez fiecare persoană din mulțime până când cineva îmi atrage atenția. Era o fată, o fată diferită de celelalte care o înconjurau. Privirea ei nu era plină de dorință ci mai mult pierdută in propriile gânduri. Ochii îi erau ațintiți spre podea și fața acoperită de o mască era inexpresivă.

-Oare la ce se gândește? Întreb eu mai mult pentru mine?

-Ce ai zis? Mă întreabă Hobi care stătea lângă mine destul de curios.

-Nimic, tresar eu trezit din propria reverie de către vocea prietenului meu.

-Yoongi, ce ai pățit? Nu prea ești in apele tale. Aseară când am venit să-ți cer un încărcător nu erai în camera ta. Îngrijorarea era evidentă în vocea acestuia.

-Am ieșit să mă plimb. Am raspuns eu ferm, încercând să nu dau dovadă de slăbiciune. Hobi era cel mai bun prieten al meu, deși stiu că dacă aș începe să-i povestesc ce mi se întâmplă m-ar asculta și mi-ar fi alături, ceva tot mă împiedică să exprim în cuvinte tot ceea ce simt.

-La ora 3 dimineața, Yoongi? Of, mă doare să te văd așa. Hobi mă îmbrățișă și am simțit cum puțină anxietate din sufletul meu este distrusă.

Deși uram să fiu atins, îmbrățișările lui Hobi îmi dădeau o ușoară liniște interioară. Îi zâmbesc slab și-mi întorc privirea spre fata care mi-a atras atenția. Era in același loc și în aceeași poziție. Army au început să-și facă apariția la masa noastră. Le zambeam și le dădeam autografe, totul decurgea normal, colegii mei de trupă întrețineau atmosfera și purtau conversații lungi cu fanii. Niciodată nu am fost bun la cuvinte, la dat sfaturi sau la glume. Mă uit la colegii mei și văd persoane speciale, persoane foarte speciale iar apoi mă uit la mine și observ un ghem de tristețe. Nu înțeleg cum pot fi biasul cuiva. Seokjin contura inimioare prin aer, Namjoon încerca să-i spună unei fete în scaun cu rotile că e ok sa fii diferit și cuvinte foarte motivaționale, Hobi desena steluțe pe carnetul unui fan, Tae se juca cu părul unei army, Jungkook își dezvelea zâmbetul de iepuraș iar eu încercam să nu fiu observat atunci când trageam cu ochiul către fata care părea ruptă de realitate și pierdută în propriul univers al gandurilor ei. Ceva mă fascina la ea. Era un sentiment mult prea nou pentru mine.

Din când în când mai înainta câte un pas. Mai mult împinsă de ceilalți army din spatele ei. Simțeam că începe să-mi fiarbă sângele-n vene atunci când am vazut un army apucând-o de talie și împingând-o mai în față. Aceasta nu schiță nici-un gest, de parcă nici nu observase.

După cam 10 minute observ că se apropie tot mai mult de masa noastră. Observ o fată din stuff că se apleacă spre urechea ei și îi spune pentru a doua oara că ea urmează. In sfârșit, fata își ridică fața din podea, ochii ei fiind ușor mai vizibili, observ că trăsăturile asiatice îi lipsesc de pe chip. Aceasta își dă masca jos în timp ce isi încrețește ochii și își ridică colțurile buzelor.În viața mea nu am văzut un zâmbet mai fals.

Se îndreaptă spre noi. Va ajunge în fața mea. Panica se instalează în corpul meu și haosul în gândurile mele atunci când privirile noastre se intersectează. Am recunoscut privirea plină de durere, e aceeași privire pe care o întâlnesc atunci când mă uit în oglindă. Mă joc involuntar cu pixul până când îl scap pe jos.

Chiar sper că v-au plăcut aceste două capitole. Aștept părerile voastre în comentarii. Sinceră să fiu, nu prea sunt mulțumită de acest capitol dar sper că am să mă perfecționez cu timpul. Aceasta este prima mea carte și simt că-mi vărs întreg sufletul prin cuvintele pe care le scriu.