Învățărurile familiei Macovei

4. O inimă mulțumitoare

   Felicia strângea masa de la micul dejun, când în casă intră socrul ei, bunicul copiilor, domnul Dragoș Macovei. Femeia zâmbi cu blândețe oaspetelui bine venit și îl salută bucuroasă:

— Bună dimineața, tată! Ce mai faci?

— Bună dimineața, fata mea. Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt bine. Nerăbdător pentru aventura de azi. Dar tu?

   Bătrânul surâse și se așeză în colțul mesei. Nu-i scăpă umbra de supărare ce trecu peste chipul femeii și se rugă în tăcere să aibă înțelepciunea de a ajuta măcar cu un sfat. Felicia se apropie de el și-i întinse o cană cu lapte rece.

— Și eu sunt bine, mulțumesc. Mănânci un corn cu gem de prune? Sunt proaspete.

— Îmi pare rău că trebuie să te refuz, dar sunt mai mult decât plin. Elisabeta nu m-a lăsat să plec de-acasă fără să mă îndoape.

   Felicia zâmbi larg. O știa prea bine pe soacra ei. N-ar fi scăpat nicio ocazie de a servi bunătățile plămădite de ea oricui îi călca pragul casei. Nu era de mirare că cei mici se furișau tot timpul peste drum, la casa bunicilor. De parcă ar fi anticipat prezența lor, Caleb și Damaris intrară zgomotoși în bucătărie. Ochii le sclipeau de bucurie și săltară nerăbdători în brațele bunicului.

— Neața, bunicule!

— Bună dimineața, bunicu'.

— Bună dimineața, dragii mei. Sunteți pregătiți?

   Copiii încuviințară entuziasmați. Erau mai mult decât pregătiți. Noaptea trecută Caleb abia dacă închise un ochi și Damaris se trezise de câteva ori înaintea zorilor. Bunicul le promisese o excursie prin pădurea de la periferia satului, în vizita lor la o familie nevoiașă. Propunerea unei astfel de experiențe era cu totul nouă pentru copiii din familia Macovei, dar era menită să le aducă învățătura creștinească de care aveau nevoie.

— Mergeți și încălțați-vă, îi îndemnă bunicul. Vom pleca îmediat.

    Cei doi săriră de pe genunchii bătrânului și zbughiră în brațele mamei, luându-și rămas bun. O clipă mai târziu, Felicia se afla din nou, singură, doar cu Dragoș. Bătrânul o privi cu blândețe paternă, îndemnând-o tăcut să-și spună oful inimii.

— Este vorba de Caleb, șopti ea și se apropie de masă ocupând locul de vizavi. Nu știu ce să mai fac cu el. În ultima vreme are niște pretenții exagerate la mâncare. Nu-i place una, nu mănâncă alta. Nu gustă dacă e ceva diferit și nu se atinge de mâncarea rămasă cu o zi înainte. Aseară a făcut o criză că nu-i place cum arată legumele în ciorbă, iar azi dimineață nu a mâncat aproape nimic pentru că laptele era prea rece.

   Felicia oftă întristată. Caleb era un copil cuminte și rareori îl trăgea la răspundere pentru acțiunile sale. Timpul petrecut cu Ștefan îl maturizase destul de mult și acesta se ocupase de fiul său în mod special pentru a-i transmite câteva principii de bază în viața unui creștin, de la o vârstă fragedă. Dar Caleb nu era desăvârșit, precum niciunul din ei nu erau. Avea nevoie de un părinte care să-l mustre cu blândețe pentru mofturile copilărești pe care le avea. Ea se simțea extenuată și foarte supărată acum, pentru a mai duce la bun sfârșit această sarcină...

— Pe lângă faptul că îmi îngreunează treaba de fiecare dată când trebuie să gătesc, aș vrea să știe că nemulțumirile astea sunt păcate înaintea lui Dumnezeu. Deși i-am explicat atât eu cât și Ștefan acest lucru, nu pare să fi înțeles.

— Nu-ți mai face griji, o îndemnă Dragoș, calm. Mă voi ocupa eu de asta. Astăzi este momentul potrivit pentru el ca să învețe o lecție despre recunoștința pentru darurile de mâncare. Fii pe pace, mă voi ruga și cred că Dumnezeu ne va asculta.