Învățărurile familiei Macovei

2. Mărturisirea greșelilor

     În aceeași zi de vară, pe când domnul Ștefan Macovei construia casa văduvei sărace acompaniat de fiul său Caleb, doamna Felicia se îndeletnicea cu treburile gospodărești. Vasele erau spălate de curând, bucătăria era în întregime curățată, cămășile erau călcate și hainele așezate în dulapuri.

     Mai avea destul de multe lucruri de făcut până la căderea soarelui – atunci când soțul ei se întorcea acasă de la muncă – și acum se grăbea să întindă la uscat rufele tocmai spălate, cât soarele amiezii și vântul uscat băteau în ogradă.

     Felicia luă din coș o altă haină albă, o scutură de câteva ori și o întinse pe sfoară, în timp ce se gândea la fiul ei Caleb, plecat de acasă. Găsise oare drumul spre tatăl lui? Reușise să întindă masa acolo? Mâncase și el ceva?

     Desigur, Caleb e un băiat descurcareț, gândi Felicia. La urma urmei, nu este prima dată când merge de unul singur până la tatăl lui.

     Femeia zâmbi, gândindu-se că grijile ei erau nefondate și că, probabil, îl va vedea pe Caleb alergând spre casă în curând.

     Dar fiica ei unde era?

     Chiar avea nevoie de puțin ajutor și din partea ei! Dacă Damaris mătura prin casă și își strângea lucrurile din cameră, în timpul acesta ea ar fi putut să pregătească o prăjitură!

     O strigă pe nume pe fiica sa de șapte anișori, bucuroasă că putea să facă mai multe lucruri dacă și Damaris se dovedea a fi ascultătoare și harnică.

     — Damaris! o mai strigă o dată femeia, așteptând un răspuns din partea fiicei sale.

     Curând se auziră pași mărunți prin casă și chipul frumos al fetiței cu păr șaten se ivi în prag, cu un zâmbet dulce pe buze.

     — M-ai strigat? întrebă ea, frământându-și mâinile la spate și legănându-se pe călcâie.

     Femeia o privi pieziș și își dădu seama după comportamentul ei, că fata plănuia să facă ceva sau era grăbită.

     — Da! Am vrut să mă ajuți la treabă, rosti mama, uitându-se cu atenție la reacția copilei.

     După cum se așteptase, zâmbetul de pe fața copilei dispăru și o expresie de milă îi luă locul.

     — Chiar acum? se plânse ea.

     — Chiar acum! repetă mama, apucând o altă haină și punând-o pe sfoară.

     — Am vrut să merg până la Amalia... continuă fetița să spună. I-am promis că astăzi voi trece până la ea. Tatăl ei i-a cumpărat o căsuță pentru păpușe și vreau să o văd și eu!

     Felicia strânse din buze. Pentru un moment, nu știu cum să-i răspundă, gândindu-se la modul cel mai corect de a aborda situația. Dacă îi permitea să plece, treaba rămânea neterminată și prajitura nefăcută. Dar în cazul în care Damaris ar fi rămas acasă, Felicia știa că fetița ar fi fost tristă pentru tot restul zilei.

     Felicia oftă și își șterse cu dosul palmei fruntea transpirată.
Își înghiți orice urmă de protest și alese să îi vorbească frumos, cu un ton împăciuitor:

     — Damaris, mami are nevoie de ajutor. După ce termini repede treaba, poți pleca până la Amalia să te joci.

     Fetița cugetă pentru o clipă la această variantă.

     — Cât timp tu mături prin casă, eu fac o prăjitură cu ciocolată, așa cum îți place. Ai mai multe lucruri de câștigat dacă alegi să mă asculți.