Învățărurile familiei Macovei

5. Teama

- Mai una!

- Tată, mai spune o poveste, te rog!

Ștefan își mută Biblia pe un picior, iar pe celălalt o așeză pe micuța Ruth, ce își întindea mânuțele dolofane spre el, cerșind atenție. La picioarele lui, Damaris și Eva aveau ochi imploratori, plini de speranță. Vizavi de ele, Caleb le împărtășea dorința.

- Bine, doar una singură, zise el lăsându-se înduplecat de odrasle. Dar după aceasta, trebuie să promiteți că veți merge la culcare. Se face târziu.

Copiii încuviințară cuminți. Ștefan zâmbi pe sub mustăți, uitându-se cu coada ochiului la Felicia ce stătea în fața lui, așteptând aprobarea ei. În cele din urmă, își drese glasul și în încăpere se așternu liniștea deplină. Chiar și Lyca își încetă scheunatul, dând curioasă din codiță.

- Într-o seară, Domnul Isus se afla cu ucenicii, după o zi lungă în care învățase oamenii din oraș. Istoviți, le-a propus să treacă de partea cealaltă a mării cu o corabie.

- Călătoreau cu o corabie? Damaris făcu ochii mari de uimire.

- Mi-aș dori să merg și eu odată cu una, zise Caleb visător.

- Poate vom avea ocazia odată, surâse mama, iar atenția le fu îndreptată din nou spre tatăl ce-i privea pe fiecare în ochi.

- Domnul Isus era foarte obosit după ziua aceea. Vindecase și învățase mult norod și în timp ce călătoreau, Isus adormi la cârmă. Știți voi ce e cârma corabiei?

Copiii scuturară scurt din cap.

- Cârma este un obiect din metal sau din lemn care ajută cârmaciul să conducă corabia. Este ca volanul navei.
Domnul Isus dormea acolo. Doar că deodată, s-a întâmplat un lucru neașteptat.

Tatăl își lungi vocea, accentuând ultima parte a propoziției. Luă o scurtă pauză, punând copiii în suspans. Felicia îl privea cu plăcere. Era un preot deosebit pentru familia ei, și ea îndrăgea momentele acestea de părtășie, când toți se adunau împreună iar el începea să povestească copiilor din Biblie. Era un narator desăvârșit, care știa cum să le capteze atenția. Aprope că îi vedea pe copii ținându-și respirația, în așteptare.

- A căzut din corabie? întrebă Damaris, cu ochii mari cât cepele.

Tatăl își înăbuși un zâmbet și negă scurt din cap.

- Nu. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie. Vijelia era atât de mare că barca era aproape înghițită de apă. Domnul Isus continua să doarmă. Când au văzut ucenicii lucrul acesta, s-au dus să-L trezească. Le era frică și nu știau ce să facă. Credeau că vor muri cu toții înghițiți de valurile mării. Domnul Isus S-a trezit și știți ce-a făcut? A certat vântul și a zis mării să tacă. Deodată, la porunca Lui, toate s-au potolit și s-a făcut o mare liniște.

Domnul Isus a avut puterea să poruncească furtunii să se oprească și apoi s-a întors spre ucenicii care tremurau de spaimă și le-a zis:

„Pentru ce sunteţi așa de fricoși? Tot n-aveţi credinţă?"

Ștefan își drese glasul și o așeză pe micuța Ruth pe canapeaua de lângă el. Luă Biblia în mâini și deschise la pasajul din Marcu, capitolul 4 cu versetul treizeci și cinci. Caleb trase cu coada ochiului și urmă exemplul tatălui său.

- Vedeți voi, copii, povestirea din seara aceasta ne aduce în lumină un lucru cu care toți ne confruntăm, și chiar și ucenicii, în ciuda faptului că umblau zi de zi cu Domnul Isus. Acest lucru se numește frica.