Fugi cu mine, nu de mine

21. Devon Ashbourne a murit.

- Ai fost la ea?

- Da.

- Și?

- Și nimic. Am așteptat până ce stăpânul a plecat de la ușă, apoi am intrat în cameră. Știi că nu-l lasă să intre.

Femeia ce tocmai frământa de zori cu mâinile ei dolofane, dădu ușor din cap în stânga și-n dreapta.

- Ce crezi? Coboară la micul dejun? Te-a chemat să o ajuți să se îmbrace?

Cealaltă femeie, îmbrăcată simplu dar îngrijit, o privi îngrijorată pe bucătăreasă.

- Nu a fost nevoie să o ajut. Nici nu s-a schimbat. Nu cred că a dormit noaptea trecută.

- Cât crezi că poate să o mai țină așa?

- Nu știu...pare că se îmbolnăvește pe zi ce trece. Astăzi am găsit-o stând pe un scaun și privind în gol spre un perete. Și uită-te și tu! Nici nu s-a crăpat de ziuă. Arăta atât de nefericită încât parcă mi se rupea mie sufletul numai privind-o.

- Lasă, o merită. zise scurt bucătăreasa.

Femeia dolofană își luă aluatul și-l puse la dospit. Fața ei rumenă părea să fie mereu nemulțumită din cauza colțurilor gurii care de obicei îi stăteau atârnate în jos.

- Oare? întrebă femeia mai tânără, punându-și un cot pe masă. Chiar merită cineva atâta suferință? Deși corpul îi e încă în viață, sufletul ei nu pare să mai fie cu noi. Parcă e o stafie. Nu râde, nu vorbește și abia mănâncă.

Oprindu-se din mestecat în oala cu supă, bucătăreasa scoase lingura și o îndreptă spre tânăra de la masă.

- Bagă bine la cap, fetițo! Așa pățești dacă nu asculți de cei mai în vârstă!

- Ce legătură are? întrebă tânăra, derutată.

Femeia se mută de la cratiță, la masă. Puse tocătorul, luă câteva legume și un cuțit apoi începu să taie.

- Stăpâna asta a noastră, am auzit că cică-l iubește pe altu'. șopti femeia către tânără. Și d-aia e așa. Iar din cauza ei, uită-te în ce hal a ajuns și domnu' nostru! Nu, femeia asta nu merită milă.

- Păi și părinții ce i-au spus? Au îndemnat-o să se căsătorească cu celălalt bărbat?

- Doamne Sfinte, fetiță! De unde-ți vin asemenea idei? Normal că nu. Uite ce soț are. E marchiz! Mă auzi? Marchiz! Unde găsea ea altu' mai bun? Ea trebuia să-i asculte pe părinți și să-și vadă de treabă. Nu să se uite după alți bărbați. Știa că părinții aveau să se ocupe de mariajul ei. Atunci ea ce a căutat de i-au fugit ochii după altul? Acum să sufere. Așa merită.

- Dar inimii nu-i poți dicta.

Femeia pufni.

- Aiureli!

***

Când primele raze de soare ale dimineții dădeau buzna pe geamul larg al camerei, Eleanor încă stătea țeapănă pe scaunul din fața măsuței de toaletă. Marchizul făcuse scandal la ușa ei întreaga noapte. Bătuse cu pumnii în lemnul gros, urlase, ba chiar izbise și o sticlă de whisky de peretele exterior al camerei. Totul doar ca să o chinuiască pe ea.

Un singur lucru nu înțelesese el. Eleanor nu se mai temea. Nu-i rămăsese nici măcar un strop de fericire în viață, așa că orice ar fi făcut el era în zadar. Pe ea nu o mai afecta nimic. Devenise un om care nu mai avea nimic de pierdut. Sau cel puțin așa crezuse Eleanor până în momentul în care Rosemary, sora ei, dădu buzna în cameră și cu panică în glas și pe chip o avertiză să nu cumva să facă vreo prostie pentru că avea să-i spună ceva important.

Din cauza evenimentelor traumatizante prin care trecuse în ultimele săptămâni, Eleanor era deja într-o stare ciudată. Vorbeai cu ea, dar părea să nu te audă. Ca și cum se detașase de tot și se închisese înăuntrul ei, undeva departe unde nimeni și nimic nu o mai putea răni. Dar din momentul în care de pe buzele surorii ei ieșiră cuvintele "E mort! Devon Ashbourne e mort!", inima Eleanorei primi ultima lovitură.

Cu un urlet plin de disperare și suferință, Eleanor se ridică de pe scaun și o luă la fugă fără ca măcar să știe spre ce aleargă. Tot ce știa, era faptul că nu mai putea suporta atâta durere. Rosemary încercă să o oprească, dar Eleanor se trase din brațele ei. Servitorii veniseră și ei să vadă ce se întâmplă, dar Eleanor nu-i putea vedea sau înțelege. Totul în jurul ei era neclar. Oamenii dădeau din gură, vorbeau cu ea dar ea nu reușea să-i înțeleagă. Rosemary îi spunea ceva, dar ea nu o auzea. Îi vedea gura mișcându-se, dar Eleanor nu-și putea auzi decât durerea. Se simțea ca și cum se zbătea sub apă și nimeni nu o putea salva. Se îneca sub ochii lor, dar nimeni nu făcea nimic să o ajute. Doar dădeau din gură.

Plângând în hohote, Eleanor coborâ scările, năpustindu-se spre ușa de la intrare. Chiar înainte să apuce să coboare scările, marchizul ieși din salonul de zi și se postă în fața ei.

- Nu pleci nicăieri! îi zise el, furios.

Eleanor se opri, suspinând necontrolat. Se simțea exact ca un animal vânat ce fusese deja străpuns de săgeată, dar care nu se lăsase învins și alergase până ce vânătorul și prietenii lui îl încolțiseră din nou. În fața ei stătea marchizul, în lateral erau servitori iar în spate, sus în capul scărilor, se aflau sora ei și alți servitori. Toți privind-o ca pe un amărât de mistreț fără scăpare.

- Oprește-te în momentul ăsta! zise din nou marchizul în momentul în care ea mai făcu doi pași spre ușă.

- Lasă-mă să plec. vorbi Eleanor, vocea aspră fiindu-i încărcată de ură în timp ce durerea îi schimonosea fața înlăcrimată.

- Nici gând. Ești soția mea. Mort sau viu, nu pleci la el.

Fără să gândească, plină de ura acumulată pe parcursul zilelor și nopților în care îndurase scandalurile lui încuiată în propria cameră, Eleanor se aruncă cu pumnii asupra marchizului. Bărbatul, mult mai puternic, îi prinse imediat mâinile iar ei nu-i mai rămase de făcut decât să se zbată.

- Eleanor! tună imediat o altă voce, din pragul ușii salonului.

Eleanor, încă având mâinile prinse în strânsoarea marchizului, își întoarse capul către posesorul acelei voci extrem de cunoscute. Tatăl ei stătuse în salon și ascultase întreaga scenă.

- Ești o dezamăgire. zise el printre dinți, privind-o cu dezgust.

Simțind-o că se înmoaie, marchizul îi dădu drumul la mâini. Eleanor, acum liberă, se întoarse complet cu fața către tatăl ei.

- La fel și tu. zise ea cu vocea scuipând cuvintele.

Bărbatul, furios, vru să se apropie de ea dar Eleanor se dădu imediat câțiva pași în spate. Ajungând lăngă o măsuță de pe hol, fata luă primul obiact ce-i pică în mână și-l aruncă la picioarele lor. Vaza se sparse în bucăți lăsându-i pe toți, în special pe servitori, cu gurile căscate. Profitând de moment Eleanor se aplecă, luă cel mai mare ciob și-l îndreptă în față ca pe o armă. Văzănd că nu impresionează pe nimeni, își duse ciobul la propriul gât și zise printre lacrimi:

- Lăsați-mă să plec!

Vocea răgușită i se frânse de durere, dar hotărârea i se citea în privire. Dintre toți, Rosemary fu cea care vorbi prima.

- Tată! strigă ea din capul scărilor.

Nu or fi fost ele cele mai apropiate surori, dar Rosemary știa perfect ce era în sufletul Eleanorei în acel moment. Și ea fusese forțată să se căsătorească, dar spre deosebire de sora ei, Rosie nu avusese curajul să lupte.

- Niciun tată! răspunse bărbatul hotărât.

În acel moment Rosie coborâ în grabă scările și aplecându-se luă și ea unul dintre cioburi.

- Las-o să plece! rosti Rosie printre dinți. Ai chinuit-o destul.

Sătul de spectacol, marchizul îl privi pe socrul său și zise:

- Oricum mi-ai zis că e mort. Hai să o lăsăm să plece. apoi își întoarse privirea spre Eleanor și zâmbi răutăcios când spuse: Va vedea că tot aici se va întoarce.