Fugi cu mine, nu de mine

8. Idiotule

- Ai face bine să mă lași jos.

- Nu.

- Or să ne vadă vecinii!

- Lasă-i să ne vadă.

- Ești imposibil, domnule Ashbourne!

- Devon.

- Poftim?

- Spune-mi Devon.

- Bine, Devon. Acum lasă-mă jos. îi zise ea, încercând să-și păstreze ultima fărâmă de respectabilitate. Deși în fața lui probabil că pierduse tot încă din clipa în care o găsise băută în noaptea logodnei.

- Nu.

- De ce nu?

- Pentru că nu vreau să fugi înapoi la "dragul tău Tomi". veni răspunsul lui, răspuns care pe Elleanor o făcu să zâmbească la fel ca o idioată în timp ce el intra în casă cu ea încă atârnându-i pe umăr.

Nu știa ce era în neregulă cu ea. Probabil că înnebunise. Mai mult ca sigur. Se simțea agitată, dar totuși veselă. Dacă ar fi fost oricare alt bărbat în locul lui, mai mult ca sigur l-ar fi plesnit și ar fi făcut tot posibilul să scape de el. În schimb, acum ei îi venea să zâmbească cu gura până la urechi. După o scurtă pauză, ea încercă din nou:

- Pot să merg și singură.

- Știu că poți.

- Nu o să fug. îl asigură ea.

El tăcu.

- Domnule Ash...adică Devon. Ești conștient de scandalul ce ne pândește? Este imposibil să nu ne fi văzut vreun vecin sau vreun servitor. O să fi nevoit să mă iei de soție, să știi.

Îi zise, apoi își muscă buza de jos dându-și seama cu câtă veselie o spusese. În capul ei sunase altfel.

- N-o să fac asta. îi răspunse el calm, în timp ce cu o mână o ținea strâns iar cu cealaltă deschidea ușa de la salon.

- De ce?! sări ea repede să întrebe, iar în vocea lui se simți o urmă de amuzament atunci când îi răspunse.

- Pentru că vecinii mei nu fac parte din cercurile tale.

- Serios? dezamăgirea din vocea ei îi aduse lui Dustin un zâmbet larg pe chip, dar și-l șterse imediat ce o puse înapoi pe propriile picioare. Era adorabilă.

- Serios. îi răspunse.

- Bine, te cred pe cuvânt. zise ea, bosumflându-se.

Își încrucișă mâinile la sân și porni încruntată prin cameră. Privea oriunde numai spre el, nu. Dustin o urmări cum se prefăcea interesată de modelul mobilierului, de tapetul de pe pereți, de covor iar în cele din urmă îi zise:

- My lady.

- Eleanor. îl corectă ea.

- Eleanor. zise el amuzat. Te-a supărat ceva?

Ea nu răspunse, dar după o scurtă pauză vocea ei sună clară și fermă atunci când i se adresă.

- Devon.

- Da? întrebă el, ridicându-și sprâncenrle atunci când o auzi.

Ea se întoarse și cu paș repezi se așeză lângă el pe canapea.

- De când mă știu, mă chinui să respect toate regulile din înalta societate. Sincer îți spun. Îmi dau toată silința! Să nu privesc un domn direct în ochi atunci când discut cu el, să nu calc pe nimeni pe picioare, să nu înjur deși e foarte greu, să nu dau de belele, să nu mai spun tot ce gândesc...și lista contonuă. Dar nu-mi iese! Nu știu de ce, dar pur și simplu nu-mi iese.