Fugi cu mine, nu de mine

22. Prinde-o!

Eleanor nici nu-și dădu seama cum ajunsese de la reședința marchizului, la clădirea aceea în flăcări ce se înălța acum în fața ei. Tot ce știa, era faptul că Rosie fusese alături de ea la fiecare pas.

Cu ochii plini de groază, Eleanor privi iadul acela îngrozitor și se cutremură. Flăcările se întinseseră pe toată suprafața clădirii, făcând imposibil ca orice om întreg la cap să intre acolo pentru a verifica dacă nu cumva existau răniți. Caii de la trăsuri nechezau speriați, bărbații alergau dintr-o parte în alta dănd comenzi iar copiii plângeau îngroziți.

Cu disperare, Eleanor căută pe cineva cunoscut. Orice persoană care îi putea spune că reușiseră să-l scoată pe iubitul ei din flăcări, era bine-venită. Dar parcă iadul îi înghițise pe toți. Nu vedea niciun chip cunoscut în care să aibă încredere. Cu toate acestea, în cele din urmă se agăță de prima persoană care-i ieși în cale.

- Devon. Unde e Devon? întrebă ea, în suflet purtând o umbră de speranță.

Bărbatul grăbit să-și facă treaba și să ajute la stingerea focului, nici nu o privi când își trase brațul din  strânsoarea ei și spuse:

- Doamnă, n-am timp de pierdut.

Panicată, Eleanor se repezi la următorul om.

- L-ați văzut cumva pe Devon Ashbourne? Un bărbat înalt, brunet...

Dar nu apucă să termine, pentru că omul o întrerupse:

- My lady, e periculos. Plecați de aici!

Apoi se făcu și el nevăzut. Refuzând să-și piardă speranța, Eleanor îi luă la rând pe toți, implorând cu disperare. Dar nu primi niciun răspuns. Tocmai când oprise un alt bărbat, simți că o mână o prinse de braț și fără nicio introducere o trase de lângă domnul respectiv și o întoarse cu fața.

- Ce crezi că faci aici? întrebă el încruntat.

Când îl recunoscu, Eleanor se lumină imediat la față.

- O, Elias. Mulțumesc lui Dumnezeu că ești aici! zise ea printre lacrimi.

Mâinile ei albe se strânseră pe brațele lui în timp ce ochii mari și verzi, plini de lacrimi amare, îl priveau de parcă doreau să-i citească direct în suflet.

- Nu o să crezi ce se vorbește prin oraș. continuă ea să vorbească. Sora mea și tatăl meu au venit acum o jumătate de oră la mine, spunându-mi că prin oraș se spune că Devon a murit.

După ce suspină de câteva ori necontrolat, Eleanor adăugă cu inocență:

- Îți vine să crezi așa ceva?

Elias nu scoase nicio vorbă. O privea atât de sumbru încât Eleanor își pierdu și ultima fărâmă de speranță.

- Nu. zise ea șoptit. Nu se poate.

Dând din cap în stânga și-n dreapta, Eleanor se desprinse de Elias și făcu doi pași în spate.

- Nu se poate. repetă ea, pierdută.

Elias, deși fusese clar instruit să nu mai interacționeze cu ea, nu putu să o lase în starea aceea așa că se apropie un pas. Imediat cum ea îl observă apropiindu-se, se dădu și mai în spate.

- Nu se poate! strigă Eleanor din toți plămânii, fapt ce atrase atenția celor din jur.

Părul prins în agrafe i se desfăcuse, șuvițele șatene atârnându-i pe umeri și pe chipul plâns.

- Nu mai e, Eleanor. Nu l-au putut scoate din flăcări. Nimeni nu poate să intre acolo. Gata, oprește-te.

Eleanor vru să țipe la el, să-l întrebe cum vreodată în lumea asta ar fi putut să se calmeze dar nu mai avea energie pentru asta. Nu acum când avea ceva mult mai important de făcut. Cu regret, se uită încă o dată la Elias și spuse printre lacrimi: