Yalan

Capitolul 4

„Nu căuta răspunsul al unor întrebări fără rost!"

        De multe ori mi s-a întâmplat să stau pur și simplu și să realizez că ocup pământul degeaba, iar mereu realizam că la cât de multe făcusem, meritam să mor pentru păcatele mele.

       Din nefericire, faptul că încă trăiam era o pedeapsă dată mie să o ispășesc pentru că lumea aceasta era ca un Infern.

        Un Infern în care voiam să-mi găsesc fericirea, dar tot ce făceam era să eșuez.

        Ei bine, ce voiam eu era ca un lucru imposibil pe care nu puteam să-l am. Fericirea pentru mine era ca și cum aș cere să ningă în vară, atât de complicat era pentru mine acest cuvânt care era totodată și un sentiment.

         Dar tot ce știu despre fericire este că acest sentiment te face să zbori și să nu-ți pese de nimic, te face să te simți într-un univers plin de stele furate din Paradis, iar acele stele sunt persoanele pe care le consider minunate și care fac parte din viața mea.

       Prima persoana dragă a fost cea care mi-a dat viață, mama mea. Umplea viața orcui cu ceea ce emana. Cum se trezea dimineața o puteai vedea mereu cu acel zâmbet pe față care îți lua grijile și toată tristețea. Ea dădea viață multor lucruri. Mama era un înger ceresc căreia niciodată nu aveai cum să-i găsești vrun defect. Ea îmi umplea viața cu grija pe care mi-o purta mie și tatălui meu.

        Am avut o familie frumosă pe vremea când trăia. Până și tata avea un motiv pentru care să iubească.

        A doua bucurie a mea a pierit în urmă cu vreo doi ani și cu ea toată agonia sufletului meu a dispărut, iar tristețea nici nu mai există.

        Numele ei era Anastasia, era destul de frumoasă și oacheșă pe interior și exterior. Păcat că m-am lăsat dus de ispita ranchiunii care m-a făcut să o pierd. Nimeni nu știa când își dăduse ultima picătură de viață Raiului. Poliția nu fusese în stare să-i găsească cadavrul așa că rudele ei au fost nevoiți să facă înmormântarea fără corp.

        Pentru mine, această fată a fost ca un al doilea înger care mă salvase și care privea această lume din altă perspectivă. Moartea Anastasiei a fost una chinuitoare și deși știu că n-am fost de față, pot să-mi imaginez ceea ce a trăit în momentul în care a fost răpită și omorâtă cu sânge rece.

         Moartea ei îmi chinuise inima ca și cum trăia într-o tortură infintă.

         Timpul trecea și eu mă afundam într-un Iad terestru plin de oameni falși cu zâmbete la fel de închipuite. Iar singurul lucru pe care îl puteam învinui era destinul și faptul că moartea fura viețiile celor la care țineam.

          Am realizat că viața este un joc, iar pentru a rezista, ea mi-a luat persoane importante din viață.

          Lângă Anastasia trăisem o a doua șansă la iubire și la un trai mai lung.

        Modul ei în care te făcea să zâmbești și să râzi era magic. Nu puteai să nu fii atras de ea. Secretul ca să te îndrăgostești de ea era să o cunoști mai bine și să stai mult pe lângă ea. Anastasia era un adevăr care trebuia descoperit, putea să fie rece ca un cub de gheață și după ce se topea putea să fie în atâtea moduri încât te măcina și mereu te întrebai ce era de făcut.

       Avea ochii precum cărbunele, părul de un castaniu deschis, sprâncenele îi erau dese și negre, genele lungi și mereu arăta grațios. Buzele îi erau mult mai rozalii decât culoarea florilor de boboc și lungi, oferind un aspect atât de minunat când zâmbea. În partea dreapta a obrazului avea sus o aluniță ca actrițele de pe vremuri care le dădeau un aspect negativ. Anastasia nu părea așa. Arăta ca un înger, iar mulți nu realiza asta.