Yalan

Prolog

„Pentru că tot aveau să cadă în păcatele pe care le-au comis mai devreme sau mai târziu".

Am suferit, am plâns, am căzut și m-am ridicat. Nu urăsc oamenii care m-au făcut să simt asta, ura este doar un sentiment, iar eu pentru ei nu mai simt nimic. M-am înecat acum mult timp în dispreț și toată durerea încă mă macină. Vreau să cred că încă nu sunt pierdut pe vecie și că mai am o șansă la fericire. Dar eu nu aveam să cunosc acea șansă. Cel puțin așa credeam.

De când mama murise, viața mea se schimbase radical în rău. N-am mai văzut iubirea încă de pe atunci. Am încercat să o regăsesc, dar era în zadar. Orice făceam, sufeream. Mereu când îl vedeam pe tatăl meu care nu avea niciun interes față de mine sau milă, simțeam teama și frica cum îmi intra prin vene. Când el venea în fața mea, respirația mi se tăia, iar mâinile parcă îmi erau legate. Era întotdeauna sub influența drogurilor după moartea îngerului ce mă mângâia pe cap, îmi relata povești de noapte bună și avea grijă de mine ca nimeni altul.

Eram destul de matur când s-a întâmplat această tragedie cumplită pe care o detest și mă blestem încontinuu că a fost ea și nu eu. Aveam în jur de treisprezece ani, iar după înmormântarea ei, toată familia parcă intrase sub pământ. Nimeni nu dădea niciun semn de viață și mă priveau mereu cu milă. Asta uram cel mai mult, dar și faptul că tatăl meu ajungea tocmai după două sau trei săptămâni acasă, deoarece urma alt chin. Eram încă de atunci martorul bătăilor lui. Prima dată când s-a întâmplat a fost după două luni de la tragedie, iar atunci nu-mi imagineam cum tatăl meu se transformase într-un demon.

Acei ochii sticloși erau schimbați, încetaseră să mai strălucească ca înainte, nu mai îmi dădeau speranțe de iubire. Din contră, mă priveau cu atâta ură încât eram înspăimântat de el, plângeam mereu noaptea după ce pleca sau primeam un pumn crunt ce mă lăsa lat pe podea și uneori inconștient.

Știu că pe mama a iubit-o. Și pe mine m-a iubit cândva, dar acum era de nerecunoscut, un spirit hoinar ce umbla trist și plin de durere pe pustiu. În ritmul ăsta, am devenit și eu tot ca el, am devenit mult mai rău. Eram un demon umil ce își slujea stăpânul. Și acel stăpan era tatăl meu, cel care mă trimitea mereu după cocaina aia nenorocită care i-a distrus și ultima picătură de minte.

Ăsta eram eu mai pe scurt, un om ce suferise, unul care voia să scape de lângă prăpastia iadului, unde în curând avea să fie aruncat. Amândoi eram condamnați în iad, însă era un singur loc și acela pentru cel care era mai slab.

Preferam să mă arunc eu de fiecare dată.

Crescusem, eram mare și îmi luasem singur viața în mâini. Deși aveam doar șaptesprezece ani, tot locuiam în aceeași casă cu el, dar știam că singurul om în care trebuia să am încredere și să mă bazez eram eu. Știam că solitarul de mine trebuia să șteargă de fiecare dată urmele trecutului și să privească în față.

Asta doar pentru a nu le arăta celorlalți durerea, suferința și tot ce simțeam. Le îngropam în mine ca rămășițele unui cadavru descompus, dar încă gata să întoarcă pagina și să înceapă un capitol nou. Am fost și eu naiv. Puteam să ridic mâna la tatăl meu, nu îmi mai era frică de el. Voiam cu ardoare să-l pot învinge, dar mi-am dat seama că el este tatăl meu și orice mi-ar face, eu tot l-aș iubi, și niciodată n-aș avea curaj să ma ridic din balta de sânge și să iau inițiativa.

Nu puteam. Eram mort.

Pe dinafară viu și dinăuntru mort.

Reînviam ca o pasăre Phoenix care după iar ardea și tot ce știam era că după ce renășteam, trebuia să supraviețuiesc.

Îngerul meu a murit, iar acum mă chinuiam singur.

Mult timp am crezut că n-am scăpare, am crezut cu ardoare că locul meu este în iad, dar venise o zi, una normală ca oricare alta. Soarele strălucea, iar eu fumam și mă refugiam în ultima țigară ramasă ca un cerșetor ce își găsea adăpostul bine ferit de ploaie și tunete. Doar o zi liniștită de august, însorită și cu un soare foarte arzător pe cer, au fost destule să-mi schimbe radical viața.

M-au schimbat, am devenit alt om, dar am fost și rănit. Faptul că din nou am pierdut, faptul că soarta voia ca eu să sufăr și să mă înec în durere, mă făcea slab.

Iar schimbare prin care trecusem era un fleac în fața stăpânului meu.

Asta mă făcea să cred că am treburi nerezolvate cu demoni mai mari decât tatăl meu, ce jucau la mese alese, dar care erau de prisos. Pentru că tot aveau să cadă în păcatele pe care le-au comis mai devreme sau mai târziu.