Cine Cade Primul Pierde | Pauza

20. Recuperare

~Și deodată știi... E timpul sa începi ceva nou și sa ai încredere în magia unui nou început ~

-Deci chiar nu o să îmi spui unde mă duci? îl întrebă din nou sperând că de data asta răspunsul va fi altul.

-Exact! Asta înseamnă surpriză, până la urmă, nu? îi răspunse el şi deşi nu-i putea vedea faţa, ar fi putut să jure că idiotul zâmbea mai larg ca motanul Cheshire.

Tiana oftă înfrântă. Nu avea sorţ de izbândă. Şi până la urmă, întâlnirea de ziua trecută fusese un success. Avea încredere în el. Cel puţin pe partea asta. Ştia că nu avea să se trezesca de una singură în mijlocul pustiului.

După întâlnirea din parcul abandonat, îl convinsese cumva că va fi în siguranţă dacă va dormi în propriul dormitor. O dusese acasă şi deşi povestiseră ore în şir în bărcuţa lebădă, rămăseseră pe treptele din faţa uşii mai mult de o oră. Niciunul nu îndrăznise să spună "La revedere" şi să plece. Nu până maşina lui Victor nu apăru în zare.

Iar de dimineață, se trezise când îi simţise buzele pe frunte. Habar nu avea cum reuşise să intre din nou. Nici nu îl presase prea mult să îi spună. Fusese un mod minunat de a se trezi aşa că nu avu nimic de comentat. Îi adusese o cană uriaşă de cafea şi o făcuse să mănânce micul dejun. Apoi, în mod normal, ar fi trebuit să meargă la şcoală. Doar că Reed avea alte planuri. Şi cine a zis vreodată că ei doi sunt normali? Dimpotrivă, erau cea mai anormală pereche posibilă.

O pusese să se îmbrace rapid şi o legase la ochi. Acum erau în maşină în drum spre... habar nu avea unde. Şi părea că nici nu o să afle decât la destinaţie. Mâna lui o ţinea strâns pe a ei şi din difuzoare, vocea lui Randy Newman se revărsa umplând liniştea. Cu siguranţă versurile melodiei despre prietenie îi dusese pe amândoi în aceeaşi direcție cu gândurile, căci mâna lui Reed o strânse mai tare pe a ei şi o întrebă:

-Ai mai vorbit cu Isaac?

Amărăciunea ce o cuprinse brusc, îi întristă chipul şi mâna începu să îi tremure într-a lui Reed. Isaac îi fusese cel mai bun prieten încă de când renunţase la scutec. Isaac îi fusese alături atunci când toţi îi întorseseră spatele. O ajutase la teme şi teste şi în fiecare din cele două dăţi când fuseseră prinşi, luase vină asupra lui. Isaac o scăpase de ceea ce poate fi numită numai o dovadă de idioţenie din partea ei şi-i salvase viaţa.

Acum că stătea să se gândească, Isaac aproape îl înlocuise pe Thibault. Nu ştia dacă nu realizase până atunci sau doar refuzase în mod inconştient să vadă asta. Isaac nu va putea niciodată să-l înlocuiască pe deplin pe Thibault, dar ocupase cumva locul unui frate. O protejase de cei din jur şi chiar şi de sinele ei distructiv. Şi făcuse totul dintr-un simţ al datoriei, fără să aştepte ceva în schimb. Nu mai mult decât prietenia ei.

Dar Isaac intervenise într-un domeniu al vieţii ei unde ea nu-i ceruse aşa ceva. Şi dacă ar fi ştiut, nu i-ar fi dat niciodată permisiunea. Iar intervenţia lui stricase aproape complet podul dintre ea şi realitate. Dintre ea şi fericire. Asta dacă există aşa ceva.

-Nu, rosti ea în şoaptă cu vocea plină de regret.

Într-un fel sau altul, Isaac îşi reparase greşeala. Şi totuşi, nu îndrăznise să îl sune şi să-i adreseze câteva cuvinte. Nu îndrăznise nici măcar să-i întâlnească privirea pe stradă sau în holul şcolii. Şi nu, nu era mândrie! Era teama că o să-i spună ceva. Că o să-l rănească cu vorbe aspre când tot ce vroia era să-i spună că l-a iertat de mult.