Cine Cade Primul Pierde | Pauza

1. Cădere

 

                            ~Sunt rani ce nu se vad, rani mai adanci si mai dureroase decat orice rana care sangereaza.~

               -Eşti în regulă?

               Întrebarea răzbătu din mulţimea de râsete şi onomatopee, care păreau că amplifică durerea ce-i bubuia undeva între urechi.

               -Sunt întreagă, dacă la asta te refereai. "În regulă" nu am cum să fiu! se răsti blonda.

                 Îşi propti coatele în podea şi folosind până şi ultimul strop de energie – şi voinţă – pe care îl mai avea, reuşi să se ridice. Fundul o durea de parcă ar fi stat două zile pe scaun, fără să se mişte şi era mai mult decât sigură că urmă să aibă o vânătaie de toată frumuseţea pe spate. De cap nici nu se plânse. Cucuiul începea deja să se formeze şi durerea se răspândea cu viteza luminii de la masele până-n tălpi.

                 Merse vreo trei paşi clătinându-se până când cineva, colegă ori coleg - nu mai conta, o prinse de cot şi o conduse până la prima bancă.

                 Nu era de mirare că fusese prima care căzuse. Era slabă, nu mâncase aproape deloc şi rutina zilnică o slăbise mai mult decât voia să admită. Şi nici nu era ea foarte pasionată de educaţia fizică şi căţăratul pe funii. Prefera să se lase învinsă decât să fugă, sau şi mai rău, să lupte. Şi asta nu numai în sport, ci în orice venea în calea ei, în viaţă.

                 Era o pacifistă, sau cel puţin aşa se consola ea.

               -Preston, ia-o pe sus şi du-o la infirmerie!

               -Sunt bine, dom—

               -Taci din gură Brooks. Preston, acum!

               -Da, domnule!

                 Dacă protestele verbale nu avură nici un efect, încercă să demonstreze că se poate descurca singură. Păcat că nu îi reuşi. Abia făcu doi paşi că lumea începu să-şi piardă conturul şi dacă n-ar fi fost acolo brunetul să o prindă, ar fi căzut ca un copac tăiat din rădăcină.

               -Brooks?

               -Huh?

               -Eşti mai palidă ca bunica în ziua în care am îngropat-o, îi zise fără un strop de amuzament în voce.

               -Merci Preston. Ăsta e fix complimentul de care aveam nevoie să îmi revin, şi îl bătu uşor peste obraz.

                 Îşi lasă capul pe umărul lui şi mâna şi-o aşeză acolo unde găsi bătăile inimii. Simţea fiecare bătaie şi asta o ajută să se liniştească. Era un truc pe care o învățase unul dintre paramedicii care fuseseră la locul accidentului. Şi funcţionase de fiecare dată.

                 De fiecare dată când avea lângă cine să stea liniştită, fără să se prefacă şi fără să se teamă pentru siguranţa sau chiar viaţă ei. Prea rar că să conteze. Poate îi ajungeau degetele de la o mâna ca să numere de câte ori reuşise să se calmeze aşa.