Cine Cade Primul Pierde | Pauza

16. Si jocuri vechi

                   ~Baietii plang, tigarile ucid, parintii mint, barcile se scufunda, florile se usca, dar viata merge inainte, cu sau fara tine ~

              Era în braţele lui. În fotoliul vechi şi ros de vreme. Într-o tăcere deplină. De câteva ore bune. Cam de când reuşise să o facă să privească cu adevărat în inima ei. Nu îi smulsese mărturisirea de pe buze, dar o făcuse să vadă adevărul, iar asta îl făcuse într-un fel biruitor. Iar în clipa în care adevărul se strecurase cumva în mintea ei şi începuse să împrăştie mesajul în fiecare celulă din corp, Adrian o luase în braţe şi se aşezase pe fotoliu strângând-o la pieptul lui.

              O lăsase totuşi să plângă în voie în timp ce presărase ploaie de sărutări uşoare ca penele, pe creştet, pe tâmple, pe pleoape, dar niciodată pe buze. Şi bine făcuse căci dacă ar fi sărutat-o pe buze, dacă i-ar fi oferit din nou unul dintre acele momente „Reed" – ca şi Katrina, uraganul – probabil că ar fi luat-o razna.

              Pentru că în pragul nebuniei era deja, de ceva vreme.

              Tăcerea era plăcută, de dorit în locul oricăror cuvinte. Era cald şi cocoloşită în braţele lui, era în siguranţă. În siguranţă faţă de orice atac fizic, dar atât de aproape de inima lui, de trupul lui, de buzele lui şi şoaptele nerostite din spatele lor, era ca şi cum ar fi stat singură în mijlocul terenului de luptă, în faţa unei armate întregi de... huni cruzi şi nemiloşi. Fără arme sau loc de ascunzătoare. Fără turn de apărare şi fără zidul de mărimea celui chinezesc cu care se lăudase. Era sortită pieirii.

              -M-am certat cu tata, şopti el într-un final.

              -Şi eu, răspunse ea simplu reţinând zecile de întrebări ce săreau în mintea ei ca mingile de gumă.

              Ar fi vrut să-l întrebe ce căuta acolo. Oare văzuse toate înscrierile de pe pereţi? Îi recunoscuse scrisul? Ce credea? La ce se gândea? Ar fi vrut să-l întrebe ce avea de gând să facă cu propunerea tatălui sau. Ar fi vrut să-l întrebe dacă avea de gând să plece din nou. Ar fi vrut să-l întrebe de jocul lor. De Franţa şi de fiecare zi pe care o petrecuseră fără să îşi vorbească. Ar fi vrut să-l întrebe atâtea...

              -Mi-ai dat curaj azi, îi zise zâmbind şi Tiana îşi ridică fruntea de pe pieptul lui privindu-l nelămurită.

              -Cum aşa?

              -M-am gândit că dacă am reuşit să te conving pe tine, îl pot convinge şi pe tata.

              -Că ce? îl întrebă şi mai confuză.

              -Că avem nevoie unul de celălalt. Că trebuie să rămân aici.

              Preţ de câteva minute tăcură din nou. Tiana uluită, Reed adâncit în gânduri şi planuri.

              -Nu spune „Nu" până nu auzi tot, în regulă? îi şopti el privind-o cu seriozitate şi nu continuă decât după ce Tiana îi promise. Vreau să-l cunoşti pe tata. Vreau să vii la noi la masă.

              Tăcu aşa că Tiana ridică din sprâncene.

              -Atât?

              -Da. Vreau să te cunoască şi să înţeleagă de ce vreau să rămân aici.

              -E o nebunie! izbucni ea şi fu cât pe ce să se dea jos de pe genunchii lui.

              -Haide, Tiana! o imploră el. Sau asta e felul tău de a-mi spune să mă întorc în Franţa? N-am reuşit să te lămuresc?