Cine Cade Primul Pierde | Pauza

5. Promisiuni

                 ~ Femeile puternice poarta durerea asa cum isi poarta pantofii cu toc. Nu conteaza cat de tare doare, nu vei vedea decat frumusetea.~

 

               Rămase în mijlocul trotuarului privind incredul spre fiinţa ce se îndepărta de el în pas primăvăratic. Se simţea de parcă l-ar fi lovit vreun val apărut de nicăieri. Nu, mai grav: un fulger. Încă nu era sigur că pricepea întru totul, ceea ce tocmai se petrecuse.

               Adică ştia ce se întâmplase. În mare. Căzuse în jocul Tianei. Şi căzuse de-a dreptul în fund, ca un copil ce nu stăpânea încă "artă" umblatului. Asta deşi învăţase să "umble" din clipa în care realizase ce efect are asupra fetelor. Şi era multă vreme de atunci.

               Tocmai fusese detronat...

               Ce se deconectase în el de lăsase una ca asta să i se întâmple? De când îl lăsa mintea baltă şi intra în grevă atât de uşor? Nu ştia. Pentru că nu mai fusese niciodată într-o asemenea situaţie. Nici inima nu îi bătuse vreodată ca în clipa în care crezuse că buzele ei îşi vor încheia în sfârșit călătoria şi vor poposi peste ale lui.

               Ce nu pricepea însă, era de ce aşteptase totuşi sărutul ăla. Şi de ce corpul lui fusese cuprins de acea stranie febră când ea se apropiase atât de mult de el? Tiana era frumoasă, de asta nu se îndoia. Şi chiar dacă se ascundea după hainele de doliu şi nu ieşea în evidenţă, cu siguranţă era mai frumoasă decât multe dintre fetele pe care le avusese la braţ până în momentul de faţă.

               Problema era că îşi dorea să rămână întreg la minte până la capătul jocului. Şi asta avea să-i fie imposibil dacă continua să lase atât de uşor frâiele să-i scape din mână. Chestia asta era doar un joc şi era foarte hotărât să nu permită situaţiei să degenereze. Nu în defavoarea lui.

               Şi chiar şi jocul trebuia să înceteze cât mai curând. De preferat înainte să plece în Franţa. Căci dacă ăsta era începutul, atunci cum ar ajunge dacă s-ar ataşa de ea? Dacă ar începe să-i pese. Dacă ar înţelege-o. Dacă ar stă să o cunoască. Dacă i-ar cunoaşte secretele.

               Scuturând uşor din cap, ca pentru a înlătura gândurile nefolositoare se răsuci pe călcâie şi porni spre strada lui. Crezuse cumva că o să-i fie uşor? Nu ştia sigur, dar dacă cumva îndrăznise să gândească aşa, fusese un idiot. Chestiunea tocmai devenise prioritară.

               După restaurarea egoului, îşi zise zâmbind sardonic în timp ce stabilea detaliile. După restabilirea ordinii.

                                                            ~^~

               Era deja întuneric afară, dar până la urmă asta aşteptase toată ziua. Stătea în faţa casei ei punând la cale ultimele detalii. Avea de gând să îi facă o surpriză, dar fiindcă îşi dorea să trăiască nu voia să intre pe uşa din față şi să dea cumva peste tatăl ei. Nu ştia exact care era camera ei, dar înafară de lumina de la parter, unde putea să-l vadă destul de bine pe bărbat, luminat straniu de televizor, mai era o sigură lumina aprinsă în casă. La o cameră ce dădea în curtea din spate.

               Şi aceea era cel mai probabil camera ei.

               Încercui casa până ajunse la fereastra luminată şi mulţumi Cerului pentru arţarul crescut atât de aproape de casă.