Cine Cade Primul Pierde | Pauza

7. Declaratie de razboi

               

  ~ Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati ~

                 Se aşteptase la orice în clipa aceea. Aproape orice – se pare – căci nici măcar printr-un exerciţiu extrem de imaginaţie nu s-ar fi gândit că Reed va încerca să o sărute. Şi nu oricum. Mâinile lui se agăţaseră de ea ca de o speranţă de viaţă şi îi încercuiseră talia de parcă... de parcă şi-ar fi dorit cu adevărat şi mai mult ca orice să facă asta, să fie acolo, lângă ea. Apoi lipită de el, îi simţi inima. Îi bătea atât de tare de parcă... de parcă chiar simţea ceea ce făcea, de parcă de acolo pornise impulsul de o săruta. Şi buzele lui... buzele lui fuseseră atât de blânde când le atinseseră pe ale ei. Ca atingerea primului fulg de zăpadă. De parcă luase în serios lecţia pe care i-o predase nu de mult. Şi privirea din ochii lui...

                Apoi încă ceva neaşteptat se petrecu: ceva explodă în pieptul ei. Şi o mulţime de ziduri se surpară şi se prăbuşiră la pământ în nori de praf şi grămezi de moloz şi cioburi. Ziduri pe care ea le construise cu atâta grijă, ziduri fără nume, pe care uitase de ce le ridicase. Ziduri care o ţinuseră ascunsă de ochii curioşi şi răuvoitari ai trecătorilor. Ziduri care o protejaseră, ziduri printre care se simţise în siguranţă şi îşi permise să se dezlănţuie.

                Nu căzuseră toate, dar căzuseră multe şi prea dintr-o dată. Şi atunci groaza o împinse la ceva nebunesc. Îl plesni. Palma ei se lipi de obrazul lui Reed răsunând cu putere în parcarea pustie. Niciunul nu se aşteptase la aşa ceva, tocmai de aceea uimirea din privirea lui se reflecta într-a ei.

                -Reed, eu...

                -Continuă. Chiar mi-ar plăcea să aud o explicaţie.

                -Explicaţie? Nu cumva tu eşti cel care datorează explicaţii? se răsti blonda. Ce-ţi veni să faci una ca asta?

                -Una ca asta? Acum câteva secunde nu-mi părea că-ţi displace. Cel puţin geamătul ăla dulce nu cred că a fost de neplăcere.

                -Geamăt? Când am gemut eu, capsomanule?

                -Ce-ar fi să refacem scena să vedem dacă nu cumva îţi aminteşti? propuse el zâmbind şmechereşte.

                -Reed!

                Avertizarea din vocea ei nu fusese deloc subtilă, dar lui Reed îi plăcea prea mult să o tachineze. Era frumoasă când se enerva. Era frumoasă mereu, dar atunci când o scotea din sărite, ochii ei cenuşii păreau cuprinşi de furtună, pupilele i se miceau cât bobul de mac, buzele ei pline deveneau o linie dreapta – pe care, cu toată sinceritatea, ar săruta-o până și-ar reveni la formă iniţială – şi apoi îşi punea mâinile în sold sau le strângea la piept, într-o poziţie defensivă. Poziție pe care i-ar fi făcut mare plăcere să o schimbe. Zâmbi ca un idiot.

                -Adrian, o corectă el înadins.

                Dintr-un singur pas, Tiana, reduse distanţa dintre ei, ajungând aproape lipită de el.

                -Îmi testezi limitele, îi şopti ea accentuând fiecare silabă în parte, şi dacă explodez, va fi vai şi amar de tine. Dar numai şi numai din vina ta.