Cine Cade Primul Pierde | Pauza

8. "Stop Joc"

          

        ~Tin totul in mine pentru ca mai degraba m-as lasa distrusa de durere dact de un om~

                Se trezi după miezul nopţii şi se ridică brusc în şezut. Nu, nu fusese un coşmar, dar ceva... ceva îi dăduse un ghiont. Dădu pătura la o parte căci căldura o făcea adesea să îi fie greaţă şi aşteptă câteva minute până ochii ei se obişnuiră cu întunericul. Clipi. Dar poate era încă prea obosită ca să vadă bine, aşa că întinse mâna înspre noptieră şi aprinse lampa micuţă... care brusc era mult mai mare. Şi de altă culoare. Și model.

                Şi pereţii cu siguranţă nu erau de culoarea lavandei, decât dacă lavanda era mai nou galbenă. Îşi plimbă temătoare privirea prin încăpere. Mai mult ca sigur nu era acasă. Nu recunoştea nimic, mobila, cărţile din bibliotecă, patul, tablourile... ba da. Recunoscu nu tabloul în sine, nici pictorul, dar recunoscu figura desenată în creion, cu gropiţe în obraji, care îi zâmbea inocent, de pe peretele din dreapta. Şi atunci, cumva, înţelese ce se petrecuse. Cel puţin asta presupunea.

                Adormise. Cum era posibil aşa ceva n-ar fi putut să spună nici dacă viaţă ei ar fi depins de asta. Nu fusese niciodată la petreceri în pijamale, nu dormise peste noapte nicăieri. Nu putea să doarmă cu alte persoane lângă ea sau să nu fie în patul ei. Poate fusese mai obosită decât crezuse. Adică altă explicaţie nu avea. Cum altfel să nu fi fost conştientă de faptul că – oh, vai de ea! – fusese cărată în braţe şi mutată dintr-un loc în altul de mai multe ori?

                Îşi strânse faţa în palme şi îşi descheie primii doi nasturi ai cămăşii. Era prea cald. Sau poate era ea prea agitată. Era în casa unui băiat şi fusese inconştienţă prea mult timp ca să poată sta liniştită. Mama ei o aştepta încă acasă şi Victor... . Dumnezeu s-o scape, dar cu asta, tocmai îşi săpase mormântul. Panica încolţi şi crescu în ea mai ceva că vrejul de fasole al lui Jack. Aproape îi veni să plângă, dar ştia mai bine câ oricine că asta n-o va ajuta la nimic şi nici nu-i va aduce drept ajutor vreo zână magică. Era doar ea în toată mizeria asta.

                Trânti pătură pe jos şi sări din pat. Nu trebui să caute mult, căci tenesii ei erau chiar acolo, aşa că fără să mai stea să îşi calculeze mişcările, îşi trase papucii în picioare şi porni înspre uşă. Nu avea nici un minut de pierdut. Încă avea şanse să intre în casă şi Victor să nu ştie că întârziase atât de mult. Cel puţin încă spera.

                Deschise uşa încercând să facă cât mai puţin zgomot şi trânti câteva cuvinte nu foarte drăguţe celui care era de vină pentru majoritatea problemelor ei. De ce nu o trezise? De ce o adusese aici şi nu o lăsase acasă? Grav era, că nu-şi amintea absolut nimic. Închise uşa la fel de încet şi fiindcă nu văzuse nici un întrerupător, începu a bâjbâi prin întuneric. Aproape dădu pe jos o vază şi se împiedică cel puţin o dată de covorul prea pufos. Mâinile ei se mişcau frenetic încercând să găsească ceva care să îi fie de ajutor prin întuneric, însă când mâna ei atinse pielea caldă a unui trup, fu cât pe ce să leşine.

                Reed îi astupă cât de repede putu gură, însă chiuitul tot îi scapă de pe buze.

                -Şşşş! Tiana! hisai el. Ai s-o trezeşti pe Daisy!

                Nu îl muscă de deget aşa cum ar fi vrut să facă, dar îi îndepărta mâna de pe gură ei şi îşi miji ochii. Avea să sufere vreo tahicardie dacă continua tot aşa. Şi problema se agrava pentru că nu neapărat sperietura îi făcea inima să bată aşa de tare.