-Deschide odată!
Cineva bătea în ușa camerei unde stătea Klara. Nu se mai oprea. Era un sunet deranjant și o voce ascuțită,dar familiară,persista în cuvinte de genul.
Era confuză. Nimeni nu o mai căutase până acum. Dar a deschis!
-Ce cauți aici? Nu ți-a ajuns ce-mi faci la liceu și că acum toți râd de mine? Vrei să o faci și aici?
-Hm... Oare de ce mă așteptam la asta din partea ta. Doamne ce caracter! Zâmbetul ei emana răutate, parfumul ei umplea camera de intoleranță,iar din cauza vorbelor urâte pe care le rostea,rujul i s-a șters. Ochii ei erau plini de satisfacție.
-Dacă ai venit până aici doar să zici asta...
-Da, în fine. Te-am auzit vorbind despre bal. Sper că nu vei... Atât am avut de spus. Nu mă cunoști! Nu îți dori să vezi ce pot.
A plecat. Ușa a pocnit de parcă ar fi urlat. Oare putea fi mai frustrată? De fapt, numele ei spune tot. E-ENERVANTĂ;L-LĂUDĂROASĂ;I-IRITATĂ.
În urma plecării cel mai tragic plânset nu întârzia să apră. Nu mai fusese până acum amenințată,sau cel puțin nu-și amintea.
Chiar și vremea de afară o făcea să se simtă și mai ciudat. Ploaia nu contenea din stropit asfaltul vechi, din curtea orfelinatului,cu picăturile sale atat de fine și reci. Norii bufneau de nervozitate. Erau aproape negri,iar soarele rămânea doar o amintire.
Sunetul dulce al nopți o liniștea. Ploaia a contenit. Cerul negru,de negrul cel mai fin, era plin de particule sclipitoare care îi dădeau un aer mistic.
Cu toate acestea,somnul ei nu a fost unul dulce și liniștit.
