24 H

Capitolul 2 "Pe drumuri"

E dimineata. Am dormit atat de bine gandindu-ma ca voi sta o vreme la Drew. El locuieste cu bunica lui, fiindca parintii au plecat in Europa cu afaceri. Mi-am strans aproape toate lucrurile care cred ca imi vor fi de folos. La ora 5:30 dimineata alergam prin casa aproape goala sa nu cumva sa uit ceva, imi fac repede ceva de mancare ca sa mai treaca timpul, eu oricum nu am mancat niciodata atat de devreme, consideram ca ma ingras si mama uneori ma aproba, clar uneori ma enerva. Imi e dor de ea, defapt imi e dor de amandoi si cand ma gandesc ca trebuie sa parasesc casa parintilor mei, defapt trebuie sa fug sa nu ma duca la nenorocitul ala de orfelinat. Stau si ma gandesc daca voi ajunge acolo, ce voi face nu cunosc pe nimeni, cum voi fi ingrijita, cum arata locul, voi avea camera mea, daca oamenii de acolo o sa-mi faca rau. Sunt mai putin de 24 de ore asa ca ar trebui sa ma obisnuiesc cu ideea. Eu voi fugi, dar nu pot sa fug la nesfarsit, ma vor gasi si tot imi voi petrece un timp acolo. Trebuie sa fiu optimista si sa astept sa se faca o ora destul de buna sa pot pleca la Drew. La scoala voi fi absenta vreo doua - trei saptamani ca sunt sigura ca ma vor cauta si acolo si trebuie sa nu mai afle nimeni ca eu mi-am schimbat domiciliul. Probabil Drew o sa ramana cu mine acasa, bunica lui e prea batrana ca sa mai stie cand are nepotu-su' scoala, cred ca nu mai stie nici zilele saptamanii.
Incep sa devin mai rea si sa ma gandesc tot mai mult la ce v-om face la el acasa. Imi fac planurile degeaba, niciodata nu mi s-a intamplat sa fie asa cum mi-am dorit. Adun toate lucrurile si le las in hol. Urc la etaj sa- mi revad camera care o sa-mi lipseasca. Sincer o parte din mine nu voia sa faca asta, dar cealalta parte imi spunea de mult ca trebuie sa fac asta, sa las toate amintirile neplacute si sa incerc sa-mi traiesc viata. Nu e usor sa te desparti de niste obiecte sau lucruri care sti ca au fost acolo de cand erai mic, sau de camera mea, care pe masura ce cresteam prindea diferite culori si marimi. Tin minte la 6 ani i-am spus tatei sa-mi vopseasca peretii in verde si sa-mi picteze ingerasi pe ei. Pe vremea aia nu faceam prea multe si nici nu-i ascultam si acum imi pare rau ca puteam sa-i ascult si sa-mi petrec mai mult timp cu ei. Cand am implinit 14 ani tata mi-a spus " Acum poti sa faci ce vrei dar sa nu sari calul" si ce mi-a trecut prin cap prima oara a fost sa-mi vopsesc camera in visiniu inchis si sa o transform intr-un mic sanctuar. Asa am si facut. Mie mi-a placut cum a iesit dupa 2 luni de munca. Ai mei mi-au spus ca nu sunt normala atunci cand au vazut-o si inca mai rad cand ma gandesc ce fete facusera.
Cobor in camera de zi si il sun pe Drew, mai sunt trei sferturi de ora pana sa incepem orele. Ii spun ca sunt pregatita sa plec, ii multumesc pentru tot ce face pentru mine si ma simt atat de bine ca ii aud vocea dis de dimineata. Ramane sa ne intalnim pe strada Trever. Nu stiu unde e asta, dar probabil ca cu putin noroc o gasesc.
Am verficat tot sa nu cumva sa uit ceva, mi-am luat ramas bun de la camera mea si de la obiectele din ea fiindca o sa-mi lipseasca. Cateva lacrimi se scurg pe obrajii mei, dar reusesc sa ma stapanesc.
Inchid usa casei si cand ajung in mijlocul aleei ii arunc o ultima privire. Acum plecasem si nu stiam unde, trebuia sa gasesc strada Trever, care nu auzisem niciodata de ea sau vazusem vreodata. Trag dupa mine un geamantan si car in spate rucsacul pe care mi-l adusese tata din Sidney inainte de accident.
Tatal meu fusese pilot de avion. Isi iubea foarte mult meseria. Avea multe ore de zbor prin toata lumea, dar ultimul zbor la avut spre Cambrerra, Australia, avionul s-a prabusit in ocean si de atunci se ridica de acolo doar bucati din aeronava, nici urma de tatal meu. Au fost atunci 243 de morti si putini dintre ei au mai fost gasiti. Mergeam uneori cu el inainte de plecare sa vizitez avioanele. El imi spunea ca ii port noroc, dar la ultimul zbor se pare ca nu a fost asa. Colegul cu care a avut accidentul, traieste, a avut foarte mare noroc. Acum sta paralizat intr-un scaun cu rotile si din cate am inteles si-a luat familia si a plecat in New Jersey. El a fost ultimul om care a vorbit cu tata, care l-a vazut cum se zbate sa traiasca sa ajunga si el acasa la familia lui, dar poate ca traieste, poate o sa-l revad si o sa trebuiasca sa-i dau vestea cumplita ca mama s-a drogat pana a facut un soc anafilactic. Sper sa se intample asta, ar fi o minune de la Dumnezeu sa-l vad pe tata asteptandu-ma acasa in fotoliul lui cand ma voi intoarce.
Merg de cateva minute si nici urma de strada aia, nu imi ramane decat sa intreb pe cineva, si primul om care-mi iasa in cale este domnul Johnson, un vecin, locuieste la cateva case de mine

- Nu va suparati. Strada Trever ?
- Mergi drept in fata pana iesi pe Greenway, faci dreapta si mergi inainte pana la a doua intersectie, acolo e Trever.