24 H

Capitolul 5 "L-am pierdut pe Drew"

(De ce visez, de ce mi se intampla toate astea, de ce a murit mama, de ce nu am apucat sa il vad pe tata, cine e acel om in negru, ce vrea de la mine, de ce vad oamenii care nu mai sunt printre noi, unde ma aflu defapt, unde o sa ajung, si mai sunt multe intrebari la care nu o sa-mi raspunda nimeni, niciodata. Asteptam sa treaca timpul sa vad ce imi mai aduce fiindca pentru mine timpul este cea mai mare arma care o sa ma duc in acelasi loc unde e tata.)
    Era dimineata si imi petrecusem toata noaptea pe un scaun in sala de asteptare, ma gandisem la cat de proasta am fost cand nu am crezut batranul acela si practic acum ca am auzit pianul si l-am vazut si pe el mi-am dat seama ca existe suflete care nu au parasit pamantul. Drew probabil era suparat pe mine pentru ieri si o sa ii spun adevarul pentru ca asa consider eu ca este bine si sunt curioasa cand o sa ii dea drumul din spital dar asta pot sa aflu doar cand vine medicul in vizita si sper sa nu arate rau pentru ca asa o sa ma simt si eu si oricum ma simt vinovata pentru ce i-am facut asa ca nu mai vreau sa il vad trist sau lovit sau...
Incepeam sa inebunesc acolo si doctorul nici macar nu venise in vizita, numai dupa ce vizita el pacientii puteam sa intru sa il vad pe Drew si imi era foarte foame si foarte lene sa ma ridic sa ma duc sa imi cumpar ceva. Asteptam si ma uitam la ceas, trecea atat de greu minutul, parca se transformase in zile. Mi-an intors privirea spre usa spitalului si nu imi vine sa cred pe cine vazusem, doamna Sue cea de la asistenta sociala, mi-am luat ghiozdanul si mi l-am pus in poala, mi-am ascuns capul dupa el si ma prefaceam ca imi leg sireturile si ma rugam sa nu ma vada, nu m-a vazut sau cel putin asa cred, dar bine atata timp cat nu a venit la mine sa ma intrebe de vorba e foarte bine, dar trebuia sa fac cumva sa ies din spital pentru ca femeia asta e aici si e foarte posibil sa ne intalnim. M-am ridicat de pe scaun si era cel mai bun moment sa ma duc sa imi iau ceva sa mananc pentru ca nu mai puteam, simteam ca pic din picioare, dar eram in avantaj daca imi era rau pentru ca eram exact langa spital si puteau sa ma trateze imediat. Am iesit din spital si m-am indreptat spre acelasi magazin de unde am luat lantera seara trecuta si ma uitam din nou spre buticul lui "Rich's", ceva ma atragea si incercam sa reproduc in minte cantecul acela, dar nu imi aduceam aminte de nici o culoare. Aveam in cap tot ce se intamplase dar melodia aia nenorocita nu si sincer nu imi pasa, dar imi aduceam aminte si ma enerva. Eram dezorientata si suparata, parca nu imi mai placea nimic si chiar ma rog sa ii dea drumul lui Drew din spital fiindca mai aveam sapte sute de dolari si trebuia sa ii cheltuim cum stim noi mai bine.
Am atatea intrebari de pus dar imi este frica pentru ca ma cred pe mine insasi proasta si ma gandesc la cat de plictisitoare ar fi fost viata mea daca nu se intamplau aceste lucruri.
30 de minute mai tarziu..

Am intrat in salonul lui Drew dupa ce ne deschisese doctorul usa, defapt ora de vizita incepuse de ceva timp, dar eu am stat sa mananc, am deschis usa salonului iar pacientul numai era acolo. Am avut senzatia ciudata ca poate sa mearga. Hainele lui si celelalte lucruri erau intr-o punga de plastic.Ma uitam dezorientata cand la pat cand la punga cu hainele lui si nu imi dadeam seama ce se intampla, unde era pana la urma. Nu cred ca doctorul l-a externat iar el sa isi lase hainele aici. M-am uitat peste tot, am stat putin si cu ochii pe geam ca poate il vedeam prin fata spitalului, dar nu, nici urma de Drew. Incepeam sa ma sperii. Am iesit pe hol in fuga, iar un tip inalt, urat, parul blond cu o freza de emo si hainele rupte, m-a lovit, defapt eu l-am lovit si cum il priveam incruntata, stiam ca eu il mai vazusem si mi-am adus aminte si unde. In fata casei, boschetarul asta e unul din aia care ii dadeau droguri mamei sa o omoare si dupa cum ma privea si el ma cunostea foarte bine chiar daca avea niste cearcane ca un urs panda si eram foarte sigura ca era drogat, dar nu imi dadeam seama de unde poate sa ma cunoasca asta pe mine sau daca m-a vazut cum poate sa ma tina minte ca eu am inteles ca drogurile "mananca" neuronii si le face mintea mai scurta.
M-a luat de mana si mi-a lasat in palma o hartie, arata rau si eram furioasa, ce voia el de la mine pana la urma, mi-a inchis pumnul, mi-a spus ca o sa am nevoie de acea hartie si a plecat cu pasi grabiti spre scari.
    - Ce ? stai, am spus eu nedumerita.
    - Nu trebuia sa iti dau acea hartie dar mi-a parut rau de mama ta.
A luat-o la fuga pe scari iar eu dupa el si voiam sa il opresc pentru ca stiam ca avea sa faca o prostie, eram in spatele lui si il rugam sa se opreasca iar el tipa la mine sa il las in pace. Numai puteam alerga dar nici nu voiam sa il las sa faca vreo prostie si nu intelegeam de ce imi pasa mie de unul care probabil i-a dat supradoza de heroina mamei mele si practic a omorat-o. Urcasem la etajul cinci si era un hol imens si intr-o fractiune de secunda l-am vazut cum a sarit pe geam si am ramas incremenita la fel ca si oamenii care l-au privit pe nebun. Acum chiar nu imi mai pasa de el ca probabil era mort, dar si oamenii care l-au vazut nu s-au miscat din loc sa il ajute. Am inchis ochii si am sters imaginea lui din minte. Acum aveam in minte doar hartia aia pe care mi-o daduse si trebuia sa o recuperez asa ca am mers cinci zeci de metrii pe palier spre lift, dar ghinion, era stricat si cum ma intorceam eu pe palier ma uitam la oamenii care stateau cocotati pe geam sa il priveasca pe saracul baiat. Am coborat repede in fata salonului si ce sa vezi, langa salonul de vis-a-vis se stransese un grup de patru centuriste care nu aveau ce face decat sa rada de mine. Fara nici un fel de rusine am bagat mana in cosul de gunoi si am luat hartia si ma uitam cu coada ochiului la alea care radeau de mine. Am iesit in fata spitalului. Norii sufocau soarele si mai erau vreo 15 minute pana sa inceapa sa ploua.
Pe hartie erau niste coordonate si locatia asta cred ca o puteam afla doar cu un GPS. Primul lucru care mi-a venit in cap a fost un taxi, taxiurile au acest GPS pe ele. Stau si ma gandesc acum unde gasesc o statie de taxiuri prin zona sa aflu unde trebuie sa ma duc. Mergeam de nebuna prin oras cu foaia in mana si ma uitam in toate partile dar norocul meu nu a ezitat sa apara si ma gandeam din ce in ce mai mult la Drew. Vad taxiul care ma poate ajuta si incerc sa ii vorbesc foarte amabil.
    - Buna ziua. Am si eu o rugaminte la dumneavoastra !
    - Buna, spune !
    - Pe hartia asta am niste coordonate si voiam sa va rog daca puteti sa imi spune-ti locatia.
    - Da, cu mare placere !
    - 3772,472 astea sunt...
    - Si...gata..Locatia este undeva pe la periferie. Vrei sa mergi ?
    - Da, dar cat ma costa ?
    - In jur de 150 - 200 de dolari. Mergem ?
    - Sigur !
Ajunsesem undeva la periferia orasului, o straduta pustie cu o cladire uriasa cu geamuri sparte, semana cu un abator parasit pentru ca mirosea a cadavre. In curtea cladirii era o bucata de material care semana cu cel folosit la fabricarea uniformelor de spital. Stiam intr-un fel ca Drew este acolo, dar voiam sa cred ca nu, eram singura, si norocul meu este ca furasem un pistol de-al unui politist din magazinul de unde am fost sa mananc. Am decis sa intru, mirosul era groaznic abia puteam sa respir. Blanile podelei scartaiau sub picioarele mele si credeam ca ceva ma urmareste. Am ajuns in fata unei usi din grilaje care era incuiata cu un lacat gros, dincolo de ea era o camera in care totul era curat inafara de un pat din care se scurgea sange. Apoi am l-am auzit pe Drew strigand dupa ajutor. Eram speriata si bucuroasa ca il aud, dar voiam sa fie langa mine si eram si mai aveam putin si ma puneam pe plans. Am simtit ceva in spatele meu, era cineva si ma lovit. Am picat din picioare..

    - Sey ! Sey, trezește-te!
    - Au, stai, ma doare capul unde suntem ?
    - Haide, trebuie sa iesim de aici!
    - Drew, spune-mi ce e locul asta ?
    - Un abator parasit..
    - Esti ok? Am spus eu ca stiam ca era operat la cap.
   - Da.
Am plecat impreuna cu Drew, la iesire din acel loc sinistru era un drum neasfaltat, iar langa o padure imensa si spuneam in gandul meu ca numai suport padurile si chiar asa este. De ce toate drumurile duc spre padure, dar probabil era singura sansa de a scapa. Imi era foarte somn si ma durea capul, paseam prin padure si aveam senzatia de lesin, dar incercam sa ma abtin, mergeam si parca mergeam degeaba, nu vedeam decat copaci, crengi, frunze si alte chestii neimportante si parca nu ma mai puteam abtine, mi se inchideau ochii si am...

     - Sey ! Kinesy, trezeste-te, a spus el cu lacrimi in ochi si se vedea tristetea si oboseala pe fata lui.
    - Sunt ok, c-am obosita...
    - Trebuie sa ajungem la spital, nu se poate sa lesini asa.
Nu am lesinat degeaba, am spus in gandul meu, am visat..au mai trecut 24 de ore...
(Vreau sa se termine totul, sa fie totul ca acum 10 ani, dar nu cred si incep sa vad altfel viata cu fiecare zi care trece si nu mi se pare prea roz. Mai bine ar ploua cu obuze peste mine decat sa mai indur sutele de ganduri care ma inunda. Crezi ca sunt nebuna ? ...si eu...si o sa cred asta tot restul vietii si imi pun mereu intrebarea de ce si cred ca tot eu o sa ajung sa imi raspund la ea, daca o sa mai fiu normala. Eu am impresia ca viata mea e doar o carte si ca eu Kinsey Robinson nu exist si ca fac tot ce vrea povestitorul...voi ?
Nu mi se pare firesc sa am un rol asa trist, trebuia sa fiu fata cu codite si pampoane, dar nu, eu sunt fata care pierde totul in 24 de ore cum a spus si omul ala care doar eu il vad, cred si deja nu ma mai sperie nimic. Stiu doar ca o sa urmeze o fuga nebuna prin padure cu amicul meu si nu o sa mai ajungem niciodata acasa pentru ca o sa fim mancati de animale dar asta nu il impiedica pe povestitor sa mai adauge lucruri noi nu ? ... am inebunit de tot. Eu visez acum si tot ce scrie aici e doar lupta cu gandurile mele inainte sa adorm si sa visez chestii fara logica. Acum trebuie sa te bucuri pentru ca mai urmeaza un capitol din viata mea si o sa incerc sa fiu cat mai amuzanta, dar stai..nu e o carte, nici film, e viata mea...)