24 H

Capitolul 6 "Fuga prin padure"

    Am intrat in padure, pistolul pe care l-am furat, rucsacul cu pungile de chipsuri ramasese in acea cladire, ma simteam ca un caine aruncat pe strada dar m-am multumit ca am scapat cu viata.
    Mergem si nu mai iesim din padure, Drew se simte foarte rau, el ar fi trebuit sa fie in spital, printre crengile copacilor se vedeau doar cateva bucatele din luna, iar umbrele copacilor se transformau in diferite siluete stranii. Zgomote si pasi se aud de peste tot,  avem impresia ca suntem urmariti. Un miros ingrozitor ne-a inconjurat, parca era ceva mort acolo de cateva zile.
    - Drew, ce miroase asa ? am spus eu scarbita de mirosul care imi inunda caile respiratorii.
   - A ce miroase ?
   - Nu simti, e ceva mort aici !
   Un fior imi trecea pe sirea spinarii si mi se facea greata din ce in ce mai mult si Drew statea si se uita ca boul la mine si nu ma credea ca imi e rau.
      - Nu miroase nimic aici Sey, ce se intampla?
      - Ma crezi nebuna ? Am spus eu putin rastita ca sa nu se auda in toata padurea.
      - Nu, doar ca eu chiar nu simt nimic ciudat, miroase a frunze uscate si asta nu e un miros urat.
      - Eu il simt ! In momentul acela eram foarte nervoasa si suparta, bine asa fusesem si pana acum, dar acum se accentuase sentimentul si era mai rau.
     - Daca vrei putem sa o luam din loc, dar e periculos, a spus el ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum nu am fi intr-o padure singuri cautand de nebuni o scapare si nu stiu de ce, probabil de la nervi repet mereu aceleasi lucruri ca sa ii aduc aminte in ce situatie ne aflam.
      - Vrei, adica te simti in stare sa faci asta ? L-am intrebat eu, dar nici eu nu eram prea breaza si nu puteam decat sa ne caram unul pe altul. Amandoi loviti la cap, ne e foame, frig, dor de casa si toate astea pentru ce, pentru ca nu am vrut sa ma duc trei ani de zile la un orfelinat si asa am ramas si cu zece clase, ca sunt foarte sigura ca nici un profesor din scoala aia nu o sa ma mai asculte pe mine la sfarsit sa ma treaca si cred ca nici eu nu o sa ma caznesc sa invat ca sa trec.
      - Da, cred ca sunt pregatit si te rog frumos sa nu ramai in spate ca nu vreau sa te pierd. Imi placea cand imi spunea lucruri de genul si avea grija de mine, era asa dulce si imi placea de el dar nu aveam curaj sa ii spun sau macar sa schitez ceva si nu imi venea sa cred ce mi se intampla, eu nu eram asa inainte, eram scurta si la obiect, nu lasam nimic sa treaca pe langa mine, acum sunt bleaga, numai pot sa ii spun nici unui baiat ca il plac si asta ma enerveaza la culme.
   Ne aventurasem din nou prin bezna noptii, singurul lucru care ma linistea era ca il tineam pe Drew de mana, stransb si asa voiam sa fim pentru tot restul vietii, dar cred ca visez prea frumos, nu ?    
   Nu stiu ce sa fac, sunt ingrozita de acest loc, e bezna totala, se vedeau printre copaci doar culori diverse care pun stapanire pe imaginatie si nu e dragut deloc. Ma gandesc ca eram fata care nu de mult plangea cand i se rupea un picior sau o mana unei papusi iar acum umblu prin padure cu arme albe la mine si doar ce am pierdut un pistol, anul trecut aveam 15 ani si ma uitam la seriale pentru adolescenti sperand ca o sa ma casatoresc cu cel mai frumos actor de acolo si acum m-am schimbat total. Daca ar sti parintii mei acum ce fac si cum o duc cred ca ar veni dupa mine sa ma caute, sa ma ia acasa si sa ma ingrijeasca si imi e tare dor de ei si nu stiu cum se face ca deja nu imi mai suport viata pe care o traiesc. Suntem doi boschetari in padure, eu arat ca dracu, Drew e imbracat in hainele din spital si nu ajungem nicaieri, imi vine sa ma spanzur dar nici asta nu pot sa fac pentru ca numai am nimic la mine si cred ca foamea incepe sa faca ravagii la mine in stomac. Il privesc pe Drew si nu arata prea bine si se vede asta de la o posta, ii e rau si eu nu pot sa il ajut cu nimic. Se gandeste la mine iar eu la el. Amandoi vrem sa ne oprim si sa incercam sa inoptam aici dar parca suntem prea slabiti si avem frica ca poate sa vina un animal sa ne manance, nu ca din mers nu se poate intampla asta. V-ati imaginat vreodata cum e sa fi-ti intr-o padure fara apa, mancare, foc si alte utilitati...nici eu...dar noua totusi ni se intampla asta si numai putem indura nimic si cred ca de data asta pot sa vorbesc si in numele lui Drew pentru ca si el se simte la fel ca mine sau poate chiar mai rau. Nu inteleg de ce fac toate astea, de ce mi se-ntampla toate aceste lucruri si pentru ce, cu ce am gresit atat de mult incat sa merit sa alerg prin spitale si sa merg ca proasta noaptea printr-o padure jegoasa, ma simteam ca o târfa care astepta in mijlocul padurii impreuna cu ale sale colege de "munca" sa isi primeasca portia de mancare sau niste bacșiș. In fine nu ar trebui sa ma intereseze chestiile astea, dar totusi am dreptul la a trage concluzii si a ma compara cu altii. Viata mea s-a schimbat mult pentru ca toate lucrurile nu mai sunt lafel. Eu si Drew eram doar niste colegi de scoala, dar acum totul este diferit, ce fata ar alerga prin spitale dupa colegul său, si chiar daca m-a luat la el acasa si m-a ajutat mult trebuie sa ii multumesc, dar ce fel de multumire este asta.
Sufletul meu ar vrea sa urle deoarece, imi este tot mai greu sa fiu indiferenta cu lucrurile care se intampla, este atat de dureros sa vezi cum prietenul tau care te-a ajutat atat de mult se zbate intre viata si moarte chiar langa tine si tu sti ca nu poti sa faci nimic sa il ajuti, de ce spun asta?, de ce? cine s-ar simti atat de rau din cauza ca un tip pe care il cunosti de ceva timp, si se scurge viata.
Cred ca - M-am indragostit de Drew, am urlat eu in gura mare si nu cred ca nu m-a auzit.
Au urmat cateva secunde de tacere pe langa ecoul care s-a auzit in toata padurea. Ma uitam la fata lui Drew care deodata devenise mai senina, in acea bezna fata lui stralucea, iar, cu lacrimi in ochii mi-a spus:
   - Si eu te iubesc Kinsey, cu o voce blanda si foarte calma , iar in acelasi timp tremurata si scoasa din gura fortat, greu.Stateam pe pamantul rece acoperit de frunze si simteam cate un paianjen care se urca pe picioarele noastre. Imi era somn, foarte somn.
    -Au, Drew ce faci ?
Fericirea de dinainte disparuse, Drew cade la pamant peste mine, ramanand inconstient, speriata, lacrimile imi curgeau, iar inima imi batea atat de tare incat imi auzeam pulsul in urechi.
   - Te iubesc Drew, nu se poate termina aici, te rog nu ma lasa singura... Drew !
Simteam ca cerul mi-a picat in cap, nu se trezea, m-am pus cu capul pe pieptul lui si îi ascultam bataile inmii.
   - Daca tu mori, mor si eu aici, am spus eu plangand.
Am simtit un oftat silentios, asa ca mam ridicat repede, credeama ca il sufoc. Stateam jos langa el, i-am luat capul si l-am pus in poala mea. S-a ridicat si mi-a dat un sarut. Buzele lui s-au lipit de ale mele si am simtit cel mai tare sentiment posibil. Era primul sarut al meu si a fost magnific, ce am simtit in momentul acela nu voiam sa se schimbe niciodata. Mi se facuse foarte rusine desi il cunosteam de cand eram mic si cred ca asta e inceputul unei relatii foarte frumoase. Imi clatinam capul de fericire si parca nu imi mai puteam stapanii emotiile, imi venea sa urlu de fericire si alerg de nebuna prin padure dar ma gandesc ca parca ar fi mai bine sa ma bucur cand e zi sau macar sa il vad pe Drew bine ca sa ne putem bucura amandoi. Drew se simtea rau si voiam sa il fac sa se simta bine dar nu stiam cum si nici nu cred ca l-as putea ajuta eu acum, are nevoie de un medic si acum primul gand care imi trece prin cap e sa il intreb cum a disparut din spital, cine l-a rapit si de ce l-a dus tocmai intr-un abator, dar cred ca ar fi mai bine sa il intreb cand se simte el in stare sa imi raspunda la intrebari. Eu zic ca tot ce ni se intampla este foarte calculat si cred ca acel cineva care vrea sa ne faca rau, ne vrea pe amandoi in acelasi loc si cred ca ne joaca pe degete. E foarte ciudat, dar acum vreau sa ma axez pe ceea ce mi se intampla, mai exact pe sarutul lui Drew care nu imi putea iesi din cap, nu cred ca in momentul acesta ma poate face ceva trista sau nefericita. Tremur de emotii si am fluturasi in stomac, am inchis ochii si pur si simplu nu am mai gandit ce fac, l-am sarutat din nou pe Drew. Creierul meu intrase in stand-by si numai stiam cum sa il mai scot de acolo. Il vedeam pe Drew ca tremura si imi era frica sa nu intre in soc hipotermic dar nu avea cum sa faca pentru ca afara era o temperatura destul de ridicata pentru sfarsit lui septembrie. Avea frisoane si probabil cu chestia asta apare si temperatura. Imi era frica pentru ca nu stiam cum sa il ingrijesc defapt poate stiam daca eram intr-un loc acceptabil, dar aici in padure nu aveam cu ce, erau lemne, frunze si ganganii care nu cred ca imi sunt de folos. Il priveam cu niste ochi mari si el la fel si m-am gandit ca daca il tin de vorba il pot ajuta, la mine merge.
   - Drew, esti bine ?
   - Imi este foarte frig.
   - Tine, ia bluza mea, e cam mica dar sper sa iti tina de cald.
   - Multumesc, dar nu, normal eu ar fi trebuit sa iti dau bluza.
   - Drew te crezi in telenovele ?  imbraca-te, am spus eu incercand sa par nervoasa.
   - Hai sa ne ridicam usor si sa mergem.
   - Au...
   - Drew !
   - Nu pot sa ma ridic.
   - Cum adica ?
   - Ma doare capul si ametesc.
   - Trebuie sa iesim din padure nu mai rezistam fara mancare si apa.
   - Nu pot sa merg, pleaca !
Oau, ma asteptam sa imi spuna ceva gen: Dute dupa ajutor sau salveaza-te, dar el a zis pleaca.
    - Cum sa plec nu te pot lasa aici, tu trebuia sa fii in spital.
    - Da stiu "mamă"...
    - Ce amuzant esti, dar din cate observ suntem blocati intr-o padure fara apa si mancare, si ar trebui sa facem cate un dus pentru ca nu stiu care dintre noi duhneste asa. 
      - Ha, ha, ha !
      - De ce razi?
      - Nu eu am ras.
      - Ce?, dar ai auzit si tu nu?
      - Da, se auzea de acolo... sau de acolo...
      - In fine, important e ca s-a auzit.
Sunt putin ingrozita, mi-e frica sa nu cumva sa fim vanati de cineva sau ceva.
      - Uite Kinsey, oameni, a spus Drew cu o sclipire in ochi.
      - Unde?
      - Dute si cheama ajutor !
      -  AJUTOR! AICI ! Am urlat eu cat am putut de tare ca sa ma auda si m-au auzit, defapt m-a auzit, era un barbat.
      - Copiii ce-i cu voi aici? a spus un om a carei silueta se zarea in intuneric, parea ciudat, de ce un om apare imediat dupa ce noi ne simtim atat de rau.
      - Ne-am ratacit, iar iubitul meu se simte foarte rau.
      - Dvs. de ce sunteti aici?
      - Sunt aici cu niste prieteni, am iesit la un gratar, iar eu am plecat sa ma usurez.
      - Ne puteti ajuta?
      - Sigur, haideti cu mine, sa mancati si voi ceva, apoi poate dormiti vreo 3 ore, mai e putin si se face dimineata, prietenii mei sunt de treaba, o sa te intelegi foarte bine cu ei.
      - Ok, hai sa mergem.
Am mers in jur de 5 minute, si am ajuns in tabara lor, toata lumea era speriata si se simtea lafel ca noi din cauza ca auzisera povestea noastra, ne-au ajutat foarte mult , le-am multumit, cred ca de o mie de ori, dar am sentimentul ca ei ne cred niste oameni ai strazii, dar cel mai rau e ca deocamdata cam asta suntem, pentru ca nu stim ce face bunica lui Drew si cat de ingrijorata a fost sau este. Stam aici si ne purtam de grija unul altuia, dar nu stim de ce nu plecam odata.
Acestia par niste oameni bogati, au masini scumpe si haine din cele mai noi, dar nu prea au caracter, se cred mari si tari pentru ca parintii lor le permit sa faca orice, dar ar trebui sa se multumeasca ca inca ii mai au, majoritate nu au locuri de munca si traiesc pe banii parintilor.
       - Kinsey ma simt foarte rau, ma doare capul si vad in ceata.
       - O sa le spun ca trebuie sa plecam, daca ne vor duce pana la intrarea in oras de acolo o sa luam un taxi.
       - Esti sigura, nu cred ca o sa vrea, se cam distreaza.
       - Hei, domnule puteti veni putin?
       - Te rog spune-mi Lucas si nu mi te adresa cu domnule, nu sunt asa de batran.
       - Prietenul meu se simte foarte rau, el trebuia sa fie in spital, ne puteti duce pana la intrare in oras?
       - Imi pare rau copii dar noi o sa plecam maine seara.
       - Dar...
       - Imi pare rau, spune-i prietenului tau sa doarma putin.
       - Off, bine !
   Credeam ca acesti oameni sunt cat de cat de treaba dar au dovedit contrariul.
       - Sey, ce facem?
       - Plecam.
       - Nu avem cum, nu o sa ajungem prea repede pe jos si sincer nu prea pot sa merg.
        - Am o idee !
Am stat putin pe ganduri si am zis ca ce ar fi sa imprumutam o masina.
      - Drew, stiu ca asta o sa para nebunesc dar daca tot suntem aici..
      - Ce ? A spus el speriat.
      - Drew fi atent, tu te vei duce si le vei atrage atentia.. spune-le si tu o poveste ceva, cum te-ai batut cu un prieten.
      - Si tu ce o sa faci?
      - O sa intru in cortul lui Lucas si o sa caut cheile de la masina lui, apoi plecam.
      - Dar nu sunt in stare ca conduc si nici nu am permis.
      - Nici o problema, tata m-a invatat cu se piloteaza un avion cat de  cat, cat de greu poate fi sa conduci o masina.
     - Foarte greu, a spus Drew zambind.
   Am intrat in cortul lui Lucas si nu era nimic important, dar eu cautam ceva foarte important pentru noi si ma gandeam cum sa conduc eu o masina, dar pana la urma totul are un inceput. Cautam prin lucrurile lui si dadeam numai peste deodorante, betisoare de urechi, prezervative si spray-uri pentru tantari si nu inteleg de ce trebuie sa fie atat de pudic in mijlocul padurii ca pana la urma trebuie sa scapi de inhibitii si sa inchizi ochii ca trece imediat asa cum am facut si eu cu actualul meu iubit Drew. Am inceput sa trantesc prin cort pentru ca incepeam sa ma enervez si nu gaseam cheile alea nenorocite, parca le bagase in fund cand iesise din cort, imi venea sa il intorc pe dos doar ca sa gasesc ce imi trebuie si fara rezultat.
    - Psst, Drew, nu sunt aici, ce facem ? Am spus eu in soapta.
    - Hai sa gasim alta solutie sau sa asteptam sa punem mana pe cheile alea, dar mai bine asteptam ca ei nu prea mai pot.
    - Si daca dureaza mult, mai poti sa rezisti ?
    - Da, sunt chiar bine. Ma doare capul dar trece pana la urma.
    Am iesit din putoarea aia si m-am asezat cu prietenul meu in cel mai bun unghi al taberei, vedeam tot ce se intampla pe acolo iar eu il inspectam pe Lucas. Era un baiat pe la vreo 28 de ani cu parul lung, avea niste ochii negri patrunzatori si dupa expresia fetei puteam sa jur ca se trage din America Centrala pentru ca avea gesturi si putin accent de mexican. Dupa parerea mea este un baiat ingrijit, prea ingrijit daca i-am gasit tot felul de lucruri pentru igiena in cort adica tot omul are pana la urma dar el parca exagereaza si chiar nu stiu de ce pentru ca pana la urma e in mijlocul unei paduri, nu are cine sa il vada daca are jegul de trei degete pe el. L-am vazut punand cheile de la masina pe o patura langa cort si cred ca asta e momentul nostru.
    - Drew, urca usor in masina. Ma duc dupa chei, am spus eu impacata.
   M-am apropiat usor de el, parea ca stie despre ce e vorba si oricum daca furam masina o furam de fata cu ei ca oricum sunt beti si numai stiu ce se intampla. Deci sa alerge dupa masina nu cred ca pot. Am pus mana pe cheile alea si imi batea inima foarte tare. Maream pasul cum ma indepartam de ei. Am intrat in masina si am inchis portiera foarte incet, am bagat cheile in contact, am bagat masina in viteza si i-am spus lui Drew.
    - Asta e sansa noastra Drew.
    - Da stiu, a spus el zambind.
    - Imi este frica !
    - De ce tocmai acum ? Hai calc-o !
   Am inchis ochii ca sa ma trezesc, am pornit motorul si din nestiinta am reusit sa plec de pe loc cu un demaraj magnific. Am intors capul si i-am vazut pe pagubasi cum urlau dupa noi si imi venea sa rad.
    - Drew, am reusit !
    - Nu te bucura, uitate la drum.
   Imi simteam mainile amortite pe volan in toiul noptii si urmam doar o poteca de pamant care nu stiam unde duce. Nu credeam ca o s-o fac si pe asta. Bordul rosiatic al masinii imi lumina fata si abia dupa doua sute de metri de mers am reusit sa apas pe butoane sa aprind farurile si sa imi dau seama cum sta treaba cu faza lunga si faza scurta. Drew adormise si imi era frica chiar daca eram in masina, ma gandeam cum ar fi sa se opreasca motorul tocmai acum, cred ca as murii de tot. Masina se zguduia din toate incheieturile si eram foarte mandra ca prima masina pe care am condus-o a fost o hoasca de Ford care mergea de parca se darama pe drum. Pedalele mi-au dat putina bataie de cap, dar le-am invatat ca pe o lectie de geografie, adica repede. Incetinisem, mergeam foarte incet fiindca imi era foarte frica sa nu lovesc ceva. Am plecat din tabara lor si cu mancare si cu bautura si cu stomacele pline si ma simteam si putin rau ca le furam masina adica ei cu ce mai ajung in oras, dar la cati bani au nu cred ca stau ei in Ford-ul asta ruginit, masina asta cred ca au luat-o doar pentru ca e drumul foarte rau.
    Am vazut un petec de lumina la vreo trei sute de metri si incercam ca fac ochii mai mari sa imi pot da seama ce este acolo. Mergeam spre lumina aceea si auzeam crengile cum zgarie tabla masinii, ma speriam, mi se face pielea de gaina cand aud asa ceva. Am ajuns unde imu doream, se terminase padurea si dadusem intr-o strada frumos asfaltata. M-am oprit in intersectie si ma gandeam in care parte sa merg pentru ca noi nu am fost suficienti de destepti incat sa intrebam inainte sa plecam. Am oprit motorul si m-am dat jos din masina, Drew tot nu se trezise, ma simteam ca si cum as fi fost singura si in masina si afara. Stateam pe sosea si asteptam sa treaca o masina sa o opresc.
   Ma plictisisem rau de tot si era si putin racoare, trecusera zece minute si nici urma de masina. Nu o sa imi pierd cumpatul si cand am spus asta, a si venit o masina. M-am pus in fata ei aproape si am inceput sa fac ca o nebuna ca sa opreasca masina si asta a si facut dar parea putin speriat.
    - Ce doriti domnisoara ?
    - In ce parte este Manhattan ?
    - Exact unde merg si eu domnisoara.
    - Aa, ok, va multumesc !
   Incepuse sa aiba un tic verbal pe cuvantul "domnisoara" si ma amuza foarte tare. Am urcat in masina si la fel ca prima oara am reusit din nou sa pornesc motorul dar mai greu. Plecaseram si noi in aceeasi directie in care plecase si omul acela. Acum imi e putin frica pentru ca sunt si masini pe langa iar eu nu stiu sa acord prioritate si alte chestii pe care nu le stiu. Nu cred ca vrei sa sti cum sa simt acum, sau nu cred ca isi poate imagina cineva prin ce-am trecut eu sau ce vad acum. Copaci in stanga si in dreapta, lumina de la faruri imi spune ca e momentul sa adorm, dar nu o sa fac asta, o sa incerc sa stau cu ochii deschisi ca sa ajungem acasa mai repede. Drew dormea bustean, eu stateam la volan de parca stateam pe cuie, nu ma sinteam bine deloc, imi era foarte somn si nici apa nu avem la noi. Mai este fix o ora si jumatate pana se lumineaza afara dupa ceasul din bordul masinii. Am continuat sa merg si m-am bucurat atat de tare cand am vazut un semn cu "Manhattan 12 km" si iesisem si din padure aia nenorocita
   Am continuat sa merg asa inca vreo sase kilometrii si simteam ca numai pot. Mi se inchideau ochii de tot si nu era nimeni sa ma sfatuiasca ce sa fac. Vedeam orasul peste o campie joasa la mare indepartare si am zis ca sunt puternica dar nu am mai putut. Am simtit cum masina pleaca spre dreapta de pe sosea si nu am mai putut sa o controlez. Masina a iesit de pe sosea si am auzit o bubuitura si cum a plonjat in niste boscheti. Numai stiu ce faceam, eram moarta sau dormeam dar stiu un singur lucru, mi s-a taiat filmul...