Când am ajuns pe partea cealaltă în fața noastră s-a înfățișat o lume desprinsă parcă dintr-un vis foarte ciudat. Iarba de sub picioarele noastre ne gâdila tălpile, fiind foarte fină şi era albastră... un albastru pal aproape de alb.
Nu vedeam nimic la orizont, doar un teren aproape nesfârșit care se întindea până la un punct ce aducea cu un copac.
Cerul de deasupra era mai degrabă liliachiu decât albastrul normal al cerului Pământului. Norii care îl acopereau erau cenușii, dar nici urmă de tunete sau ploaie. Probabil aceasta era culoarea lor normală.
- Deci acestea sunt câmpiile din care vi tu?
- Nu. Asta nu Câmpiile Mocirloase. Aici Platoul Viselor.
- De ce se numește așa?
- De mult aici avut loc lupta dintre elfi şi Spiritele Rătăcitoare. Elfii câștigat luptă şi spiritele aruncat vraja somn pe ei. Ei dormit mult mult. Când trezit spirite plecat sus şi luat cu ele Coroana lui Trifon. De atunci elfi căutat la coroană şi la spirite, dar nu găsit la ele.
- Interesant.
- Nu-mi spune că ai înțeles o iotă din ce a zis. A spus Arthur indignat. Şi nepoata mea de un an vorbește mai bine decât el.
- Tu chiar nu ai altceva de făcut decât să te iei de el. Nu vezi că e un amărât de trol. Nu cred că trolii merg la şcoală.
- Ce e şcoală? a întrebat Horag confuz.
- Vezi?! Zic eu ridicând din sprâncene şi gesticulând ca o maimuță în direcția lui Horag. Arthur îşi dădu ochii peste cap. Un loc unde oamenii merg pentru a învăța diverse lucruri. Încerc eu să-i explic. Cum ar fi să scrie, să citească, istorie, geografie, mate. Lucruri importante.
- Horag ştiut să vorbească. Horag ştiut să citească. Horag ştiut toate locurile din Morg şi din afară. Horag ştiut toată istoria întregului ținut... şi Horag niciodată mers la şcoală.
- Bine. Destul cu vorbăria inutilă. Ce facem acum? Unde mergem? Unde sunt acei elfi care pot să închidă portalul ăla? Şi încă ceva... dacă tu vi din Câmpiile Mocirloase, ce căutai aici? am întrebat eu dintr-o răsuflare.
- Horag duce pe voi la elfi. Horag nu fost aici. Nu avut idee de ce portal adus noi aici.
-Păi atunci... la drum! a stigat Arthur.
Mergeam de ceva vreme, când, într-un final, am ajuns lângă copacul pe care îl văzusem mai devreme. Coapcul era pe un deal şi uitându-mă în jos pe partea cealaltă am văzut cea mai mirifică priveliște din viața mea.
De la poalele dealului pornea un drum nu prea lung, pavat cu pietre care străluceau ca şi argintul în lumina soarelui, pe care nu îl văzusem până acum pe cerul mov al platoului. Unde se sfârşea drumul începea o pădure a cărei copaci păreau făcuți din smarald. Această pădure înconjura un fel de oraș în mijlocul căruia se afla un castel în toată regula. Orașul strălucea asemenea diamantelor.
- Unde suntem? a întrebat Arthur la fel de fascinat ca şi mine.
- Orașul Jawel.
- Aici trăiesc elfii? am întrebat eu.
- Nu. Elfii în capitală. Aici prizonieră Gorgona. Diamantele numai ținut ea închisă. Slăbiciunea ei.
- Cine e Gorgona?
Horag se uită câteva secunde în gol până să-şi întoracă privirea spre mine cu o expresie mult prea serioasă.
- Nu putem vorbi despre ea.
CITEȘTI
Vecinul meu, Arthur
ContoCeea ce trebuia să fie un sfârșit de săptămână obișnuit, relaxant, liniștit şi plictisitor ca de obicei, se transformă într-o adevărată aventură odată cu sosirea noului vecin, Arthur. Sper să vă placă.
