Vecinul meu, Arthur

6. Despre perfecțiune şi prostii siropoase

  În sfârșit ne mai puteam trage şi noi sufletul. Ne aflam pe o ambarcațiune care transporta tot felul de animale, care de care mai ciudate, din Ținutul Sălbatic în orașele care se aflau de-a lungul râului.

  Râul acesta era practic cel care ținea legate toate regatele între ele. Dacă în locul lui ar fi fost de exempul un canion sau un munte sau orice altceva, regatele ar fi fost doar niște țărişoare sărace şi care s-ar fi luptat între ele pentru Dumnezeu ştie ce.

  După cum arăta cerul, era trecut de miezul nopții, iar eu nu-mi mai simțeam mâinile sau orice altă parte a corpului. Aceasta se datora muncii pe care o depusesem în fiecare zi de când am fost primiți pe barcă. Doar prin muncă ne puteam plăti drumul deoarece nu mai aveam aur, iar Boni nu voise cu nici un chip să dea la schimb caii. Însă era de o mie de ori mai bine decât să te lupți cu Arcaşii.

  Timp de trei zile, de când ne aflam aici, am trecut prin mai multe orașe-porturi, dar până acum nici unul nu aparținuse Regatului lui Morg. Căpitanul ne spusese că de abia mâine aveam să ajungem în Orașul-Port Carmgahangia... adică în Regat.

  M-am prăbușit de-a drepul pe patul tare din scânduri şi am așteptat ca somul să mă fure. Într-un final am închis ochii şi am ajuns în lumea viselor.

  Eram din nou urmăriți de Arcaşi. Ne prinseseră chiar la jumătatea drumului dintre Orașul de Purpură şi râu. Erau vreo 20 cu pumnale scurte şi alți 10 ascunși printre ierburi gata să ne străpungă cu săgețile lor verzi cu pene negre în capăt.
Boni şi-a luat lama încovoiată şi a sărit la propriu pe primi trei inamici care s-au apropiat de noi. Arthur, deoarece glezna lui se mai vindecase, își luă într-o mână bâta de baseball iar în cealaltă o sabie. Eu am rămas pe cal şi am găsit în sacul cu arme o arbaletă şi o tolbă cu săgeți. Am încărcat arbaleta şi am tras. Imediat după aceea am auzit un strigăt de durere de undeva din tufișuri apoi un trup fără viață s-a rostogolit la picioarele arcaşilor cu pumnale. Nu-mi venea a crede că tocmai ucisesem un om.

  Câteva clipe mai târziu cei 17 care au mai rămas după ce Boni i-a rezolvat pe primii 3, au tăbărât pe noi. Arthur lovea cu bâta în toate părțile şi folosea sabia ocazional, ca atunci când unul dintre ei s-a apropiat prea mult de el şi a fost nevoit să-l scurteze de cap. Cât despre mine, eu trăgeam prin tufișuri unde apucam şi câteodată mai şi nimeream.

  Pe la sfârșitul luptei, când au mai rămas doar 7 dintre cei cu pumnale în picioare, au început să vină săgeți din toate părțile. În acel moment, cu o sforțare incredibilă, m-am ridicat în picioare pe cal şi am început să trag în inamicii care acum nu mai erau invizibili.

  După câteva minute, cei care au mai rămas în picioare au fugit mâncând pământul.

  Nu fusese un vis, era amintirea luptei pe care am dus-o cu câteva zile în urmă pentru a putea dormi liniștiți noaptea, ştiind că am scăpat de pericol.

  Dormeam dus când m-a trezit zgomotul făcut de o găleată scăpată pe podea. Am întredeschis ochii şi am văzut o siluetă cu păr lung ieșind afară. Când a deschia ușă lumina lunii a pătruns înăuntru luminând încăperea şi mi-am dat seama că era Boni. Două minute mai târziu, de pe patul de lângă mine s-au deschis doi ochi care străluceau în lumina lunii precum niște stele... stele care erau mai luminoase chiar şi decât Venus. Era o imagine minunată care ți se întipărea pe retină încă de la prima privire. Aş fi vrut să mă uit la ei la nesfârșit, dar din păcate persoana de lângă mine s-a ridicat din pat şi apoi a ieșit afară închizând ușa şi lăsându-mă în întuneric.

  După aceasta nu am mai putut adormi așa că m-am ridicat ușor din pat ca şi cum nu aş fi vrut să deranjez pe cineva, deși nu mai era nimeni în încăpere şi m-am strecurat afară. Horag se plimba probabil sub punte pentru a găsi gustări.

  Stând în cadrul ușii i-am putut observa pe Boni şi pe Arthur privind împreună zarea întunecată luminată doar de acea lună plină. La un moment dat unul dintre ei a rupt tăcerea:

  - Îmi cer scuze că te-am mințit! Trebuia să fie doar o glumă, nu m-am gândit că o vei lua de bună!

  - Nici eu nu am vrut să cred la început, dar părea un vis frumos... un vis devenit realitate... visul de a-mi vedea eroul în carne şi oase. Sunt așa de naivă! a spus ea lăsând capul în jos.

  - Hei! a spus el în timp ce-i ridica bărbia exact ca în filmele siropoase. Nu ești naivă... sunt eu prea de încredere... şi în plus, mai toate fetele de pe Pământ au această dorință de a-şi vedea eroul.

  - Tu mă placi? a întrebat ea cu un calm ce îi radia din toți porii.

  - De ce mă întrebi asta? a spus el deja roșu ca aripile unei Pasări Caramboja -o pasăre din Ținut cu penele foarte roșii, atât de roșii încât nu pot fi descrise.

  - Răspunde la întrebare. I-a răspuns ea în schimb, la fel de calmă.

  - Eu... nu ştiu... probabil.

  - Da sau nu!

  - Bine... gata. După o pauză destul de lungă a continuat. Da.

  - Ştiam eu. Se cunoaștea din felul cum vorbeai şi cum te purtai cu mine că erai îndrăgostit... şi eu te plac... dar nu putem fi uniți.

  - Adică împreună?

  - Dacă așa se spune pe la voi... atunci da.

  - De ce nu?

  - Ești prea... aproape de perfecțiune. Toate creaturile, fie ele oameni sau Războinice sau elfi sau orice altceva... ele se nasc cu imperfecțiuni. Defectele ne diferențiază de Divinității şi Spirite Rătăcitoare. Nu aş putea fi unita cu cineva ca tine pentru că m-ar distruge pe interior.

  - Nu te înțeleg. Cum adică te-ar diatruge pe interior? Şi nu sunt perfect, chiar tu ai spus-o.

  - Am spus că ești aproape perfect...ești brav, inteligent, ai spirit de lider, ești chipeș, ești mai tot timpul sincer, te-ai sacrifica pentru cei neajutorați într-o clipă așa cum ai făcut cu fetița aceea pe care au vrut să o arunce peste bord şi ai un suflet pur... văd asta prin ochii tăi care încă au acea culoare neschimbată de la Maica Pământ, nealterată de o alta. Uită-te la ai mei... obișnuiau să aibă culoarea aurului lichid, însă acum sunt aproape negrii. Nici măcar elfii nu au toate aceste calități... nici măcar unul, iar ei erau cele mai aproape de perfecțiune ființe. Astfel, faptul că nu voi putea fi niciodată la aceleași standarde ca tine m-ar mistui într-un final.

  Despre ce tot vorbea? Cum adică aceleași standarde? Parcă ea credea în sloganul Egalitate pentru toți sau cum o fi spus ea când ne-am întâlnit prima dată. Cred că doar vrea să-i spună nu într-un mod frumos.

  - Înțeleg.

  - Totuși... crezi că aş putea veni cu tine şi cu Robb pe Terra când vă veți întoarce? Scuze Boni, dar eu nu mă mai întorc.

  - Desigur.

  - Şi încă ceva... este tot legat de unire.

  - Ce anume?

  - Nu eu sunt sufletul tău pereche. Există aşa ceva cu adevărat?

  - Există aşa ceva? Boni a dat aprobator din cap. Cine este?

  - E...mai aproape decât crezi.

  - Fata bucătăresei?

  - Nu. A spus ea dând dezaprobator din cap.

  - Jianna?

  - Nu îți voi spune eu. Trebuie să afli tu singur.

  - Ăsta e un da sau un nu?

  - Nu e ea. A spus chiotind

  - Dar cine...

  - Arthur! Las-o baltă. Nici măcar eu nu sunt sigură. Noapte bună!

  - Noapte bună! A spus el bosumflat.

  Şi aici s-a încheiat discuția lor. Nu fusese așa cum m-am așteptat. Credeam că se vor săruta. Cumva mă simt... uşurat?!