Vecinul meu, Arthur

5. Speranța moare ultima

  Drumul înapoi a fost un chin pentru mine. Rana de pe coapsă era destul de mare si încă mă durea, iar şaua mă jena făcând durerea şi mai insuportabilă.

  Am ajuns destul de repede înapoi, dar Arthur nu era de găsit.

  - Unde poate fi? am spus eu pe un ton dezamăgit deoarece ştiam că va trebui să-l căutăm, iar în starea actuală nu prea puteam să-mi mişc piciorul. Horag, trebuia sastai cu el. Pe unde ai umblat? Îl întreb eu pe trolul care tocmai sărise dintr-un desiş.

  - Horag miros bun. Horag simțit la băiat blond. Urmăriți Horag. Mi-a ignorat complet întrebarea. Am oftat.

  Horag a început să adulmece aerul din împrejurimi, iar apoi a luat-o la picior şi noi l-am urmat până la o fundătură.

  - Perfect! Acum ce facem? am întrebat eu. Ești sigur că este aici?

  - Nas nu minte la Horag niciodată. Băiat după zid.

  - Şi cum s-ar presupune că a sărit peste zid? Şi cum s-ar presupune să sar eu? am spus eu.

  - Tu nu sari. Continui eu şi Horag de aici. Spuse Boni, fața ei nu trăda nici un sentiment.

  - Ești sigură de asta? Adică... păreai destul de supărată pentru că te-a mințit.

  - Încă sunt supărată, dar asta nu înseamnă că o să las un om fără apărare să moară... sau mai rău.

  - Bine. Atunci du-te!

  - Haide, Horag! Vom sări peste zidul acesta. Te descurci?

  - Horag bun cățărător.

  În timp ce escaladau zidul -escaladat fiind mult spus deoarece avea doar vreo trei metri- eu am rămas în urmă, pe cal şi le spuneam să aibă grijă. Desigur acesta era un lucru nenecesar... erau buni cățărători.

  După câteva minute, nu am mai suportat durerea şi m-am dat jos de pe cal. L-am legat lângă cel roșcat -care era al Ebonittei- şi cel negru, am scos o pătura din sac şi m-am întins pe ea. Uitându-mă la cer, care era asemănător cu cerul din Cardiff în acel moment, mi-am amintit de cartea pe care o scriam şi am început să mă panichez. Însă, nu a durat mai mult de două minute să îmi dau seama de un lucru... dacă rămâneam aici nu mai trebuia să-mi fac griji cu referire la cariera mea, taxele pe care le aveam de plătit şi multe alte probleme din viața cotidiană. Aici puteam să-mi trăiesc visul... încă de la o vârstă prea fragedă ca să-mi amintesc când s-a întâmplat, visam la astfel de locuri, locuri pline de creaturi magice şi supranaturale în care eu aş fi doar un om venit din lumea reală ca să devină, în lumea aceasta, un erou. Acesta era unul dintre pricipalele motive pentru care m-am apucat de scris cărți. Dar cărțile nu se compară deloc cu realitatea. De fapt, cărțile mele nu sunt bune de loc. Ar trebui să-i spun lui Arthur, atunci când va pleca, să îmi arunce laptopul în ocean. Aşa nu ar mai trebui să citească nimeni prostiile pe care le-am scris în toți acești ani... ani pe care i-am pierdut.

  Deschizând ochii -nici nu ştiam când i-am închis- am văzut pe cineva încercând să sară peate zid în partea mea. La început m-am panicat, dar apoi am văzut acel păr blond -inconfundabil- înainte să alunece înapoi şi am ştiu că erau prietenii mei.

  M-am ridicat repede de pe pătură, am luat o frânghie şi am aruncat-o peste zid. Am simțit cum opunea rezistență în mâinile mele slabe... cred că ar fi trebuit să o leg de ceva înainte. Am rezistat totuși şi în câteva secunde Arthur era pe marginea zidului. A început să coboare cu greu pe partea unde eram eu şi când a ajuns jos mi-a luat frânghia din mâini şi a ținut-o el până când şi Boni şi Horag au ajuns înapoi.

  Erau roșii la față şi respirau cu greu, iar expreisa de pe fața lui Horag era una terifiată.

  - Ce s-a întâmplat? am întrebat eu panicat.

  - Nu acum! a strigat Boni. Pe cai!

  Am dezlegat repede caii şi am plecat direct din galop. Horag se prinsese foarte strâns de mine şi abia puteam să respir, dar nu puteam să mă opresc acum. Mai mult ca sigur că ne urmărea ceva foare periculos.

  După aproape două ore de galop caii erau extenuaţi. Am hotărât să ne oprim pentru câteva minute. Acum eram într-o pădure, la mai puţin de doi kilometri de Oraşul de Purpură.

  - Ce s-a întâmplat cu tine? l-am întrebat pe Arthur.

  - În timp ce vă aşteptam pe voi m-am gândit să trag un pui de somn. La un moment dat am simţit ceva gâdilându-mi nasul şi m-am trezit. Am văzut atunci în faţa mea un grup de indivizi care aveau peleriene cu glugă, iar ceea ce mă gâdila era vârful unei săbii. Am încercat atunci să mă ridic de jos, dar unul dintre ei m-a lovit cu ceva în tâmplă şi am leşinat. M-am trezit apoi legat de un cal înconjurat de acei indivizi.

  - Ce voiau de la tine? am întrebat eu.

  - Nu am prea înţeles, dar era ceva legat de o recompensă. A spus el scărpinându-se la ceafă.

  - Recompnesă?! Ce recompensă? am întrebat eu surprins.

  - Războinicele au pus o recompensă pe capetele voastre. De obicei când cineva evedează, ele nu se mai sinchisesc să îl prindă din nou, ci pun o recompensă pe acel cineva. Şi cei care te-au răpit erau Arcaşii.

  - Dar parcă spuneai că Arcaşii şi Războinicele sunt duşmani. Am spus eu amândoi în cor.

  - Nu şi când vine vorba de aşa ceva. După o scurtă pauză a continuat. Haideţi acum! Trebuie să ne grăbim! Şi trebuie să rămânem şi ascunşi pentru că oricine ne-ar vedea ne va prinde cumva şi ne va timite înapoi în mâinile lor.

  - Deci vom ocoli Oraşul de Purpură? a întrebat Arthur.

  - Da. Dar oricum nu e nimic de văzut acolo, doar nişte clădiri mult prea mari şi somptuoase de culoare purpurie. Şi în plus e plin de oamnei graşi, bogaţi şi avari. Şi dacă îl ocolim vom mai câştiga timp, doar că va trebui să fim atenţi cu proviziile. Astfel vom ajunge la Râul Khan în mai puţin de o zi.

  - Şi apoi vom ajunge în capitală, nu? am întrebat eu sperând să scap cât mai repede din Ţinutul Sălbatic, aşa cum am aflat că se numea ţara sau regatul sau ce o fi, în care ne aflam aici.

  - Da, într-un fel. Graniţa Ţinutului cu Regatul lui Morg este chiar la mijlocul râului, dar capitala continentului se află în Munţii Dalisay, care sunt în centru.

  - O să ajungem vreodată la destinaţie? a întrebat Arthur pe un ton plictisit.

  - Da. Regatul lui Morg se învecinează cu Munţii Dalisay. Spuse Boni mult mai calmă decât mă aşteptam. Oare se împăcaseră?

  - Horag ştie scurtătură prin Câmpiile Mocirloase.

  Şi astfel, ne-am urcat din nou pe cai şi am pornit la drum. Toţi păreau entuziasmaţi, chiar şi Boni care de obicei avea o faţă serioasă sau inexpresivă. Mă îndoiesc că văzuse vreodată măreaţa capitală.

_______________________________________________________________________________

La început voiam să fac o scurtă povestire de 4-5 capitole, dar se pare că nu o să reuşesc. Nu mă pot abţine... atunci când încep să scriu am nişte idei în cap, dar pe măsură ce trece timpul îmi vin altele şi altele şi uite aşa am ajuns la al cincilea capitol şi încă nu m-am apropiat de sfârşitul cărţii. Deci, cred că o să ajung undeva pe la 10 capitole... maxim, căci altfel nu va mai fi o scurtă poveste ci un adevărat roman.

Şi după cum vedeţi Pocahontas o intrepretează pe Boni. Nu m-am putut abţine. Mereu când făceam referire la Boni imaginea lui Pocahontas îmi apărea în minte. :D