Vecinul meu, Arthur

8. Serenadă pentru Meredith

  Nu... nu putea fi mort... nu se putea sfârși astfel. Mă uitam în jur în speranța că o să-i zăresc pe Boni sau pe Horag, dar norii negrii care acoperiseră acum cerul şi ochii mei înlăcrimați nu îmi permiteau să văd prea multe.

  Mi-am şters lacrimile de pe față cu mâna stângă şi apoi am încercat să mă târăsc până lângă Arthur, dar era în zadar. Fiecare milimetru pe care îl făceam îmi trimitea dureri în tot corpul.

  Mă simțeam înfrânt... obosit... dar totuși parcă mă bucuram că sfârșitul e aproape... am închis ochii şi mi-am lăsat capul pe pământul tare şi cald de dedesubt.

  Stăteam așa de ceva vreme când un tunet puternic m-a readus la realitate. Am deschis încet ochii, la timp pentru a vedea un fulger destul de mare care străbătuse cerul. Ploaia era inevitabilă... dar era o izbavire deoarece trupul îmi ardea din cauza febrei care se instalase. Uitându-mă din instinct către corpul inert al lui Arthur am observat că era întors pe spate. Am încercat să-l strig, dar tot ce reușeam să fac era un sunet răgușit şi nedesluşit.

  - Rob... in... cred... credeam că... ai murit. Respira greu... probabil datorită vreunei coaste rupte. Mă... mă auzi?

  Neputând să vorbesc am dat încet din cap în semn afirmativ.

  - Ai plâns? eu doar am dat din cap. De ce? am făcut un semn cu degetul arătând spre el. Pentru mine? Am dat din nou din cap. Chiar ești un prieten adevă... ahhh... adevărat... Da, prieten.

  Întorcându-mă cu fața spre cer o picătură de apă mi-a aterizat chiar în mijlocul frunții... iar apoi i-au urmat şi altele. În câteva secunde părul meu şi hainele de pe mine erau complet ude... era atât de rece, dar se simțea atât de bine...

  - Ține-mă de mână... a spus bărbatul blond întinzându-mi mâna.

  Eu mi-am întins mâna spre a lui şi i-am luat palma în a mea... erau la fel de calde... apoi am închis ochii.

  Probabil că adormisem deoarece când am redeschis ochii în fața mea s-a afișat bolta senină a cerului cu miliardele de stele care o decorau. Febra dispăruse şi luase cu ea o parte din durere. Încă îl țineam de mână pe Arthur ceea ce acum mi se părea foarte... ciudat.

  După un timp, prin negura nopții se puteau desluşi niște siluete înalte care se apropiau cu pași repezi spre locul unde ne aflam noi. Ajunse în dreptul nostru am putut să îmi dau seama că erau patru şi aveau la ei un fel de tărgi. Ne-au ridicat de jos şi ne-au pus pe ele după care le-au ridicat şi ne-au dus înapoi de unde veniseră ei. Pe drum mi-au dat să beau un lichid vâscos şi verde şi am adormit instantaneu.

  În urechi îmi răsuna o melodie sublimă ale cărei cuvinte nu le înțelegeam, dar care mă calma. Am mai stat nemișcat şi cu ochii închiși câteva minute bune până m-am hotărât să mă trezesc şi să văd cine îmi delecta urechile.

  Am deschis ochii şi am ridicat capul scanând încăperea în care mă aflam. Era o cameră spațioasă cu pereți albi împodobiți cu voaluri de mătase lila şi ocru. Pe peretele din fața era o ușă de sticlă mată, iar în dreapta era o fereastră la fel de mare ca şi peretele.

  Camera era plina cu diverse cutii cu mirodenii şi tot felul de plante care de care mai neobișnuite. Lângă patul pe care stăteam eu mai era unul gol, dar după cum arată se părea că în acesta mai dormise cineva. Probabil era o infirmerie.

  M-am ridicat în fund şi am încercat apoi să mă dau jos din pat, dar nu aveam nici o şansă, piciorul meu fiind imobilizat.

  După un timp, în cameră a intrat o femeie înaltă, puțin mai plinuță, cu pielea palidă şi urechi ascuțite care, atunci când mă văzu îmi aruncă un zâmbet mai cald decât soarele: