V.I.P

Capitolul 14-Timpul trece

(Dupa 9 luni)

-Neaţa, puiul meu, îmi şopteşte Andrew la ureche.

M-am răsucit foarte atentă pe o parte şi l-am sărutat scurt.

-Azi e ziua cea mare! am spus liniştită. Încep să fac bagajele.

-NU! Nu te ridici din pat! Voi pune pe cineva să ţi le facă.

-De ce nu mi le faci tu?

-Asta ar fi culmea!?

M-am uiatat cu ochi de căteluş la el, înduioşându-l.

-Bine...

S-a ridicat din pat şi s-a dus pentru câteva minute la bucătărie, apoi s-a intors cu micul-dejun.

-*-

Imediat ce am intrat în locul în care îmi voi naşte fetiţa, un miros puternic de spital mi-a rănit simţurile. Deşi era o locaţie privată, oameni murdari şi cu un limbaj obscen se plimbau pe holuri.

-Andrew...

-Ella, la asta mă uit şi eu. Mai bine schimbăm...

-Dar ne trebuie programare.

-Nu-mi pasă! Rezolv eu într-un fel.

Am urcat în maşină. Automobilul s-a zgâlţâit iar în acel moment am crezut că mor.

-Andrew!! am ţipat.

A făcut ochii mari şi a zbughit-o din maşină. În mai puţin de un minut şi-a făcut iar apariţia, însoţit de o echipă de doctori.
Am ajuns, într-un final, în salon. Andrew s-a pus lângă mine şi mi-a luat mâna într-a lui. Ochii lui i-au cuprins pe ai mei şi pentru câteva secunde am uitat de durerile ce mă cuprindeau din cap până în picioare.

Andrew pov.

Doctorul mi-a spus să ies din cabinet deci acum sunt pe hol. Sper să fie totul bine, să îmi văd amândoua vieţi cu zâbetul pe buze.

Gândul îmi zboară desparte. Ce nume îi vom pune fetiţei? Poate...of, Doamne, nu-mi mai pasă.

M-am ridicat în picioare imediat ce uşa cabinetului s-a deschis, ce-i drept, destul de repede...nu cred că a putut naşte in 20 de minute. Doctorul s-a apropiat de mine:

-Felicitări!

Am ţipat de bucuruie şi, fără să mă controlez, am luat medicul în braţe.

-Mulţumesc, mulţumesc enorm, am spus în timp ce lacrimile de fericire îmi curgeau şiroaie. Pot intra?

-Da.

Am deschis uşa şi imediat am văzut-o pe Ella cu un bebeluş în braţe. Eram în culmea fericirii!

Ella pov.

Naşterea a fost obositoarea dar apoi, când am văzut rezultatul chinui, am rămas surprinsă. După ce fetiţa a fost spălată de către asistentă şi învelită cu un prosopel pufos, mi-a dat-o în braţe. Şi-a deschis pleoapele, lăsând la iveală doua perle albastre, apoi un mic zâmbet i s-a schiţat pe faţă.

Andrew a intrat plângând în salon şi m-a luat încet în braţe apoi uitându-se la fetiţă extrem de delicat.

(dupa 1 săptămână)

Zilele recuperatorii au trecut, azi îmi dau drumul acasă. Andrew m-a ajutat să mă ridic de pe pat apoi m-am încălţat. Asistenta mi-a dat copilul în braţe...ce-i drept, l-am apucat de stângace. Durerile m-au lăsat încă din a doua zi, acum mă pot mişca liber, fără vre-o problemă.

Am mers toţi trei la maşină. Andrew a pornit iar atunci mi-am adus aminte de momentul în care începuseră contracţiile.

-Ella?!

Vocea lui m-a trezit din gânduri.

-Um?

-Ce nume îi punem?

Am ezitat răspunsul, apoi m-am gândit foarte bine la un nume.

-Selena? am întrebat.

-Da!

Micuţa Selena a dormit pe tot timpul drumului, abia când am ajuns în faţa casei şi-a deschis ochişorii.

-Asta este noua ta căsuţă.

Se vedea că este obosită. Am intrat încet în casă şi am pus-o în pătuţul ei.

Andrew era jos, pregătea tacâmurile pe masă.

După 30 de minute, ne-am aşezat la masă.

-Andrew...mă gândeam la ceva.

-Da?!

-Ce zici daca botezul Selenei îl facem odată cu nunta?

-O idee nemaipomenită! Nunta...trebuie să începem pregătirile.