15 martie 2015, 23:18
Dragă tată,
în curând se vor împlinii doi ani de când ai părăsit această lume. Îmi e dor de tine, tuturor ne ie. Acum câteva săptămâni am fost în Olanda la unchiul Cristi. Mai are o fetiță, Esmee.
A fost drăguț și liniștitor. O pauză, dar în același timp au fost momente de înțelegere. Am vorbit cu el și cu mătușa despre tine, mi-au povestit anumite întâmplări din copilărie. De exemplu atunci când tu aveai patru ani, iar mătușa Cami avea grijă de tine și de unchiul Boris. Erați într-un parc, iar voi doi vă uitați peste gard, la o petrecere de după nuntă. Un bărbat vă dăduse de băut, într-un moment în care Cami nu era atentă, și așa v-ați îmbătat amandoi și ați adormit pe loc.
Cristi mi-a spus ca el, atunci când a murit tatăl vostru, avea aceeași vârstă pe care o aveam și eu atunci când ai murit tu. Am avut și aceleași reacții. Nu am început să plângem, ne-am comportat normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lumea și pe mine și pe el ne-au întrebat "cum poți zâmbii după ce s-a întâmplat?" și ne spuneau că suntem foarte puternici. Ei bine, da. Dar cu timpul am realizat că ceva lipsește și mi-am spus că nu mai ești, nu mai poți face ceea ce făceai, nu mă vei mai putea trezi dimineața luându-mă în brațe, nu vom mai putea face clătite împreună, nu vei mai putea să-mi iei mereu apărarea...
Mi-am spus punctul de vedere despre viață, vorbind cu Cristi. I-am spus că fericirea nu vine la tine, trebuie să te duci s-o cauți, să ți-o faci tu. Mi-a dat dreptate. Și mi-a spus că el întotdeauna își spunea și trăia dupa motto-ul ăsta: nu există "nu pot", există doar "nu vreau". Și într-adevăr funcționa. Reușea să-și controleze nesiguranța și fricile cu mintea, dar după ce tu te-ai îmbolnăvit tot sistemul lui de gândire a căzut. Și-a dat seama ca în momentul acela chiar nu se putea face nimic.
Mi-a dat un exemplu de viață după care încerc să trăiesc, sper să reușesc. Trebuie.
Îmi e dor de tine, tati.
