16 martie 21:46
Și uite-mă aici, din nou, după un an scriindu-ți. Urăsc lacunele astea de timp, dar e și frumos atunci când citesc pentru că îmi dau seama cât de multe s-au schimbat.
Normal că, la cât de norocoasă sunt și la ce viață roz mi-a fost dată, am avut parte de o altă pierdere, de fapt două dar diferite. Bunelul ne-a părăsit în octombrie și a fost al naibii de dureros, dar nu mi-a fost greu de suportat. Zic doar că atunci am băut atât de mult încât a doua zi m-am trezit cu umărul dezlocat, încă nu îmi aduc aminte cum naiba am reușit.
Și legat de cealaltă pierdere? Știu că acum doi sau trei ani ți-am scris de un tip pe care cică îl iubeam. Acum, fiind mai mare, îmi dau seama că ceea ce simțeam pentru el nu era chiar iubire, dar sunt sigură ca mi-a plăcut mult, prea mult. Deci eu în total, in cei aproape 17 ani de viață, am iubit de două ori. Prima iubire mi-a rămas ca un tatuaj pe inimă pe care n-o să-l pot scoate niciodată. A doua? M-a făcut să nu mai vreau să merg înainte, să renunț, deșii puterea să fac opusul o aveam. Ajunsesem în stadiul ăla în care plângeam numai la auzul numelui lui, dar înainte de asta am petrecut 3 ani frumoși ca prieteni și 3 luni fabuloase ca orice eram noi înainte să se îndepărteze total de mine. Mi-am revenit puțin fiindcă mi-a dat o palmă mintală aruncându-mi toate cuvintele alea urâte în față, spunându-mi că nu-i pasă dacă mă doare, dar încă tânjesc după el, deșii nu merită.
În câteva zile se fac 4 ani de când te-ai dus... îmi e extrem de dor de tine și aș vrea să te mai pot îmbrățișa măcar o dată și să-ți spun cât de rău îmi pare pentru toate dațile când aș fii putut face mai mult decât am facut.
Te iubesc, tată
