Dragoste demonică

Cu zece ani in urma...

Trebuia sa continue, nu putea sa se opreasca,respiratul era un lux pe care ea nu si-l permitea, nu acum. Daca nu ajungea la templu inainte de a se trezi, totul ar fi fost in zadar, iar visul acesta ar fi fost o alta ocazie pierduta pentru a obține unul dintre cuvintele lipsa. Picioarele ii erau strapunse de o durere colosala, toata presiunea din talpi i se ducea direct in coloana, provocandu-i dureri ingrozitoare, iar pe langa asta, inima parea sa ii sara din piept, dar opritul nu era o solutie pentru Lisa. In ultimii doi ani, in fiecare seara cand inchidea ochii, adormind, fata incepea sa viseze. De regula asta nu e un lucru ciudat, doar daca nu ai in fiecare seara acelas vis, iar tu sa fii perfect constienta ca totul e departe de a fi real, asta era partea ciudata. Se trezea mereu in acelas loc, mai exact, pe o campie acoperita cu un strat verde de iarba ce avea cativa cm inaltime, fiind putin aplecata din cauza vantului ce mai adia din cand in cand. Daca ridicai capul nu puteai vedea altceva decat un cer de seara, exprimand o nuanta de albastru inchis ce ducea usor spre negru, total lipsit de nori, dar plin de stele. Fetita se trezea mereu in acelas loc imbracata de fiecare data exact la fel: o pereche de vansuri destul de inalte, niste colanti negrii, un tricou de un gri inchis facut dintr-un material elastic ce statea mulat pe corpul sau, iar peste avea o simpla bluza de trening. Parul ii era prins intr-o coada la spate, iar in urechi avea cerceii ce ii primise cadou de ziua sa cand implinise un an. Tot outfit-ul parca incerca sa ii vorbeasca Lisei, ducand-o cu gandul ca urma sa faca miscare, si daca stam sa ne gandim, cam avea dreptate. La inceputuri, fata nu stia ce ar fi trebuit sa faca sau ce ar fi trebuit sa insemne toate astea, era destul de speriata de faptul ca fiind intr-un vis, ea era constienta. Cu timpul, curiozitatea si frustrarea au pus stapanire pe creierul ei, deoarece nu putea sta ore in sir pe o campie fără a face absolut nimic, asteptand doar sa se trezeasca, asa ca is lua inima in dinti si pleca in explorarea campiei. Initial, totul fusese in zadar, indiferent de directia pe care o lua, nu putea vedea altceva decat o campie ce se intindea la nesfarsit. Un alt lucru ciudat era faptul ca timpul parea sa stea pe loc. Pentru Lisa, visul dura cateva ore, dar in timpul asta, cerul nu isi schimba aspectul, iar intunericul ce ar fi trebuit sa apara nu-si facea simtita prezenta.Decisese ca o alternativa mai buna ar fi sa incerce ca in fiecare seara sa strabata o distanta cat mai lunga cu scopul de a explora cat de mult teren putea. Desi era doar un vis, alergatul ramasese la fel de obositor, iar din cauza asta Lisa simtea nevoie de a se opri la fiecare suta de metri pentru a nu isi da duhul din cauza aerului ce ii lipsea. Facand asta seara de seara, experienta sa incepuse sa creasca direct proportional cu anduranta, gasind un ritm constant al respiratiei ce ii perimitea acum sa alerge cateva sute de metri fara a avea nevoia de a se opri. Din nou, tot procesul parea sa fie o simpla fundatura, exact ca si prima data, sau cel putin asta credea, pana cand intr-o seara,chiar inainte cu cateva secunde de a se trezi, in departare putea vedea ceva ce semana cu o padure, iar asta a fost îndeajuns cat sa o motiveze pe Lisa sa continue căutarea. A fost nevoie de cateva zile bune pana cand fata sa fie capabila de a alerga pana la intrarea in pădure, dar cu siguranta a meritat. In tot timpul acesta, Lisa dezvoltase un simt destul de ciudat, adica acum era capabila sa simta cand urma sa se trezeasca, iar de obicei, sentimentul acesta aparea cu cateva secunde inainte de a o face, dar ca orice ce simt, si acesta putea fi antrenat, iar cu timpul, intervalul devenea din ce in ce mai lung. Cealalta chestie destul de ciudata dar la fel de utila, era simtul orientarii. Adica din punctul in care Lisa aparea, era aproape imposibil de a sti exact in care directie ar fi trebuit sa alerge, dar acum era capabila de a gasi directia corecta pe baza vantului, ceea ce era destul de misto. In cateva zile isi facuse curaj sa exploreze si padurea, loc unde daduse nas in nas cu Zimzomii, asa numise ea acele creaturi gigantice ce aveau cel putin trei metri inaltime si cantareau mult peste o tona. Pe cat de mari pe atat de inofensive erau. Aveau forma unui bizon urias, iar din cap le ieșeau o pereche de coarne asemanatoare cu ale unui berbec, dar evident mult mai mari. Aveau corpul acoperit cu un fel de par de culoare gri inchis, par ce aparent le acoperea pana si ochii, iar chestia cea mai ciudata legata de Zimzomi era faptul ca nu aveau urechi dar auzul lor era extraordinar. Lisa stia asta deoarece in prima zi cand ii descoperise, facuse greseala de a calca o frunza uscata, iar zgomotul acela oricat de insesizabil ar fi fost pentru un uman, a facut turma de Zimzomi sa o ia razna, prinzand-o pe Lisa direct sub copitele lor, facand-o sa se trezeasca urland din toti plamanii. Acela a fost si momentul in care isi daduse seama ca sunt inofensivi, deci daca reusea sa ii evite, lasandu-i sa-si continue mancatul frunzelor, s-ar fi putut adanci si mai mult in sufletul padurii si exact asta a si facut. Odata depasit si acest obstacol, ajunsese in fata unei cladiri ce parea a fi un templu foarte vechi, gata sa cada. In loc de geamuri avea gratii, iar poarta ce te lasa sa intri in curte templului scotea un scartait macabru, dar cu care Lisa se obisnuise. Intrarea era reprezentată de o usa masiva dintr-un lemn vechi de o culoare neagra, in mijlocul careia se afla un cerc mare din otel, cerc ce trebuia sa fie batut de usa de trei ori pentru a permite intrarea in templu (Lisei ii luase ceva timp pana sa isi dea seama). Inauntru era pe cat de gol pe atat de infiorator. Imediat dupa ce intra, in fata ei se arcuia o arcada facuta din blocuri de piatra extrem de mari si vechi, atat de vechi incat piatra isi pierduse culoarea sa de odinioara devenid aproape neagra, lasand deoparte muschii verzi ce cresteau deasupra ei. In camera de dupa arcada nu se gasea altceva decat o simpla masa ce astepta sa fie terminata de termitele ce se delectau din dansa, iar in spatele acesteia era un fel de fereastra cu niste gratii groase din fier ruginit ce lasa privirea Lisei sa vada continuarea padurii. Toate aceste lucruri nu sunt importante, deoarece chestia cu adevarat importanta se afla in mijlocul mesei. Era o statutea de marime medie din bronz, dat fiind culoare sa maronie. Statueta era formata din doua parti. Un inger si un demon, amandoi aflati in pozitie de lupta. Mult timp se gandise la insemnatatea acelei statuete, dar decise ca nu are sens sa continue cu aceste intrebari. De fiecare data cand ajungea pana in punctul acela, adica pana in templu, in fata statuetei, aceasta ii oferea Lisei un cuvant. Cuvantul aparea intr-o lumina alba scris cu litere de foc, exact intre mana demonului si a ingerului. Lisa putea lua in palma acea lumina pentru o admira, dar dupa cateva secunde avea sa dispara. Asa s-au desfasurat visele micutei Lisa in ultimii doi ani, seara de seara, pana acum...

- Sper ca acela care va creat sa sufere in Iad, Zimzomi afurisiti, isi spusese Lisa. Mai avea cateva zeci de metri si o turma de Zimzomi nebuni pe urmele sale pana cand sa ajunga la intrarea in templu. Incepea sa duca lipsa aerului, iar inima parea sa ii zboare afara din piept, dar daca s-ar fi oprit, ar fi ratat sansa de a obtine un alt cuvant din puzzle. Asa se motiva Lisa de fiecare data cand sa gasea intr-o situatie ca aceasta, dar de data asta se pare ca fusese in zadar. Din cauza faptului ca ea a fost mereu o impiedicata, asta ii cam punea bete in roate mai mereu, iar intamplarea asta e exemplul perfect. Probabil mai avea doar douazeci de metri pana la poarta ce ar fi tinut-o in siguranta, cand deodată pam, direct cu capul de pamant, tocmai ce se impiedicase de o afurisita radacina de copac. Chiar daca era o situatie critica, fata ii mulțumea lui Dumnezeu ca durerile ce și le provoca în vis nu se transpuneau si in viata reala, deoarece nu stia cat ar fi putut rezista cu glenza ce cu greu mai putea fi folosita. Incercase, dar nu a fost sa fie, acum nu ii mai ramanea altceva de facut decat sa se intinda pe jos, sa isi acopere fata cu mainile si sa astepte sa fie zdrobita de creaturile astea uriase, asa cum se intamplase de atatea ori, dar in seara aceea, lucrurile aveau sa ia un curs diferit. In timp ce avea ochii acoperiti, asteptandu-si moartea in acel vis, Lisa observa ca moartea cam intarzie. Dupa cateva secunde isi deschisese ochii si spre marea sa surprindere, Zimzomii disparusera. Nu stia daca sa fie satisfacuta de acest lucru sau speriata pana la moarte, dar trebuia doar sa se intoarca spre intrarea in templu pentru a-si da seama ca a doua varianta era mult mai plauzibilă. In fata portii batrane stătea o persoana acoperita cu o manta neagra, nu i se putea vedea chipul, nici picioarele, nimic. Singurul lucru vizibil era doar o pereche de ochi de un gri inchis ce te facea sa tremuri, asta in cazul in care aveai curajul sa-i privesti. Pentru Lisa, acea fiinta era o...umbra, decisese ca asta era cuvantul ce o descria perfect. Lisa pur si simplu incremenise, chiar daca si-ar fi dorit sa fuga, nu avea posibilitatea asta deoarece membrele sale pur si simplu refuzau sa raspunda stimulilor trimisi cu disperare din partea creierului. Nu stia de ce sau cum, dar isi facuse curaj sa priveasca umbra direct in ochi, iar pe langa electricitatea ce ii umbla acum prin corp, simtise ceva ce nu isi avea deloc locul in acea situatie, in plus acel sentiment ii era total strain, dar totusi, atat de dorit de sufletul ei de copil. Era mult mai complex si mai greu de descris decat orice altceva simtise pana atunci, defapt ii era imposibil de descris in cuvinte. Lisa simtea ca intr-un fel sau altul sufletul ei ii apartine acelei umbre, ca bratele sale ii sunt casa, iar sufletul sau este jumatatea ce ii lipseste micutei sale inimi pentru a fi completa. Umbra era o planeta iar Lisa un mic metorit ce oricat ar fi ratacit prin spatiul infinit, intr-un final ar fi ajuns tot pe orbita sa. Dorea sa o poata atinge, sa ii vada chipul, sa ii simta pielea ce ii acoperea trupul atat de pur si angelic. Voia sa isi arunce bratele in jurul gatului sau si sa opreasca timpul, ca nimeni sau nimic sa ii desparta vreodata, nimic macar moartea in sine. Si-ar fi dorit atatea lucruri, dar toate iluziilea acestea iau sfarsit cand Lisa este orbita de o lumina extrem de puternica, ce o face sa isi tina ochii inchisi pentru cateva secunde, pana a putea sa ii deschida iar. Dupa ce isi frecase rapid ochii cu mainile, umbra disparuse, tot ce putea vedea era o mica luminita alba ce se inalta tot mai mult spre cer, semanand cu un mic licurici. Inima Lisei se oprise din a mai bate, la fel si dorinta acesteia de a mai respira. De ce a facut asta? De ce si-a facut simtita prezenta, plantand in sufletul Lisei sentimente atat de pure si autentice ca dupa cateva secunde sa dispara? Cum avea fata sa traiasca de acum incolo, stiind ca sufletul ei apartine cuiva..ce nici macar nu exista in realitate, cum ar fi trebuit sa traiasca cu golul ce s-a nascut in pieptul ei, odata cu disparitia umbrei? Spera ca toata durerea ce o simtea in piept sa nu o simta si in realitate, dar isi dorea sa poata mentine vii in inima sa acele sentimente, pentru ca nu stia daca ar mai fi avut ocazia de a le mai simti vreodata. Recapatat controlul asupra corpului sau, fata se indrepta ținta spre templu pentru a culege un nou cuvant inainte de a se trezi. In momentul in care se pozitionase in fata micii statuete, ceva ciudat avusese loc. Lumina in care cuvantul ar fi trebuit sa apara nu mai era alba, ci neagra, iar cuvantul era urmat de un punct, atunci Lisa intelesese, acela era ultimul cuvant din puzzle. Dupa ce lua in mana acea lumina, cele doua partii ale statuetei au recitat simultan aceleasi versuri:

"Dumnezeu nu a fost de acord

cu acea iubire intersiza,

daca pretul va fi platit,

asta depinde de tine, fetita" .

In fata unei astfel de scene ar fi dorit sa tipe pana cand plamanii aveau sa ii explodeze, dar nu asa se desfasurasera lucrurile. Lisa ramasese imobila, ca si cum o statueta vorbitoare era cel mai normal lucru ce i s-ar fi putut intampla, iar dupa cateva secunde se trezi. Din seara aceea Lisa nu mai avusese niciun vis, deoarece puzzle-ul fusese completat.