Sher

Capitolul 7

SHER

în trecut

Îmi șterg încă o dată lacrimile de pe față, închizând ușa dormitorului în urma mea. Nu vreau ca mama să mă vadă în această stare deplorabilă, căci știu că s-ar întrista groaznic și nu ar avea cum să mă consoleze. E de ajuns suferința pe care o are de cărat în spate, și nu vreau să o împovărez și mai mult. Sunt sigură că își amintește și ea foarte bine ce zi este astăzi, iar să mă vadă pe mine plângând nu i-ar face bine deloc. Inima ei e fragilă acum, și trebuie să am grijă de ea.

Cobor la parter, acolo unde o găsesc pe mama alături de îngrijitoarea sa, doamna Marta. E o femeie căruntă, cu un suflet din aur pur, care a fost alături de noi încă de la început. E atât de blândă și de iubitoare, încât o consider o a doua mamă, iar ea mă tratează ca pe propriul copil.

— Ai coborât! îmi zâmbește. Cina este gata, scumpo. Mănâncă înainte să se răcească.

Dau aprobator din cap, căci nu sunt sigură pe vocea mea în acest moment.

Marta se ridică de pe canapea, luându-și paltonul crem de pe brațul acesteia. 

— E vremea să plec, ne spune, în timp ce se îmbracă și își ia geanta neagră. Nu uitați, dacă aveți vreo problemă...

— Să mă sunați, indiferent de oră, continui în același timp cu ea, căci i-am învățat discursul pe de rost. În fiecare seară, de doi ani încoace, ne spune același lucru. Da, Marta, știm ce avem de făcut, aproape că-mi dau eu ochii peste cap.

Femeia îmi aruncă o încruntătură, însă nu îmi dă vreo replică acidă înapoi. Pornește spre ușă, iar eu o conduc, așa cum fac în fiecare seară. Deschide ușa, apoi se rotește spre mine și, când mă aștept cel mai puțin, mă cuprinde în brațe.

— Știu că doare, însă tatălui tău nu i-ar plăcea să te vadă plângând.

Vorbește astfel încât numai eu să aud, și o apreciez pentru asta. Marta a știut întotdeauna să o ferească pe mama de veștile rele și de probleme, iar să audă că mi-am secat ochii de lacrimi ar face-o și mai tristă decât este deja.

— Fii tare, Sher. Doar nu vrei să stingi lumânările tatălui tău, iar calea să-i fie întunecată.

Mi se strânge inima în piept când o aud. 

Și doare.

Doare, însă încerc să rămân în picioare pentru mama. Are nevoie de mine.

— Ai grijă de tine, copilă. Dă-mi un telefon dacă ai nevoie de ceva. 

Dau aprobator din cap atunci când se retrage din îmbrățișare.

— Să ai o seară frumoasă, Marta! încerc eu să-mi arcuiesc buzele, însă sunt sigură că a ieșit mai mult o strâmbătură.

Revenind în sufragerie, o găsesc pe mama cu ochii ațintiți în televizor, așa că nu o deranjez și mă îndrept către bucătărie. Pofta de mâncare mi-a pierit, însă trebuie să iau măcar câteva îmbucături, ca să nu mă culc cu burta goală. Pe masă e așezată o farfurie aburindă cu pui și legume, iar în încăpere plutește un miros delicios. Apuc să iau doar o înghițitură din mâncare înainte ca becul de deasupra capului să înceapă să pâlpăie ciudat.

Apoi negura înghite toată casa.