Sher

Capitolul 8

SHER

în prezent

— Poftim! Bea puțină apă.

Îmi ridic privirea și iau paharul plin din mâna întinsă a lui Darío. Iau câteva înghițituri, apoi îl așez cu grijă pe masă. Mă simt secată de puteri și obosită psihic, însă discuția cu el m-a ajutat să mă eliberez și să mă simt puțin mai bine. Oricât aș încerca să neg, am nevoie să discut cu cineva despre ce mă apasă. Am nevoie să port un dialog, ceea ce o exclude din start pe mama. Tot stresul cu noua îngrijitoare și toate problemele pe care le țin departe de ea mă mănâncă pe dinăuntru. Am nevoie de eliberare.

— Mulțumesc!

Bărbatul din fața mea îmi oferă un zâmbet mic, apoi se așează lângă mine, pe canapea.

— Te simți vizibil mai bine, îmi spune.

Urăsc faptul că mă poate citi ca pe o carte deschisă, fără prea mare efort.

— Sher, atunci când ți se oferă ajutor, învață să-l accepți. Ai nevoie să discuți cu cineva despre problemele tale. Simt asta. Nu e bine să ții totul în tine, pentru că, la un moment dat, te va pune la pământ.

Îmi vorbește atât de blând, încât nici nu zici că e omul care, atunci când m-am angajat, țipa la mine și îmi greșea numele.

— Ai nevoie de prieteni. Iar Klara nu te poate înțelege.

Are dreptate aici. Prietena mea se lasă orbită de egoism, încât nu-i mai pasă de cei din jurul ei.

— Nu-ți zic să renunți la ea, pentru că nu am niciun drept, însă nu îți face bine, Sher.

— Știu, șoptesc. De o vreme simt că nu mai suntem pe aceeași lungime de undă.

— Ai vorbit cu ea despre asta?

Neg ușor din cap.

— Nu, dar astăzi i-am aruncat câteva în față... Ea... În ultima perioadă am simțit că e din ce în ce mai absorbită de propria persoană și de bani. Crede că toată lumea trebuie să facă așa cum spune ea, altfel se supără, exact ca astăzi.

Darío își unește privirea cu a mea, iar cenușiul intens mă cuprinde.

— Nu înțelege că nu o pot lăsa pe mama singură cu o persoană necunoscută, și crede că nu vreau să merg cu ea.

— Amintește-mi, te rog, de ce încă mai ești prietenă cu ea?

Aceleași lucru mă întreb și eu.

Ridic din umeri.

— Uite cum facem, îmi spune. Rămâi la cină cu mine, iar atunci vom discuta mai multe. Ce zici?

Nu aud eu bine? Șeful meu îmi propune să iau cina cu el? La el acasă? În ce univers paralel am ajuns?

— Ăăă...

— Haide, Sher, e doar o cină!

Poate pentru el e doar o cină, dar pentru inima mea atrasă de el e mai mult de atât.

*

Mâncarea ajunge o jumătate de oră mai târziu, și îl ajut pe Darío să așeze preparatele chinezești pe masa din bucătărie. E o încăpere spațioasă, și se ridică la nivelul de lux pe care îl are întreaga casă, având mobilă scumpă și podea din marmură.

— Spune-mi, cum te-ai cunoscut cu prietena ta? mă întreabă el.

— Frecventam același liceu, îi răspund. Ne-am cunoscut în primul an, la niște cursuri comune, și ne-am împrietenit.

— Apoi, anii au trecut, iar voi ați rămas încă prietene.

Dau aprobator din cap, mestecând încet.

— Tot așa se comporta și atunci?

— Nu, neg eu. Atunci nici nu se punea problema de așa ceva. Deși avea bani și se îmbrăca cu haine de firmă, nu arăta asta prin gesturi și nici nu se lăuda, iar eu nu m-am simțit niciodată inferioară ei. De câteva luni a început povestea asta.

Dă ușor din cap, privindu-mă printre gene.

— Dacă nu te mai simți confortabil în preajma ei, îndepărtează-te.

Știu că are dreptate, însă îmi este greu să fac acest pas. Suntem prietene de ani de zile, și nu mi-am imaginat vreodată că aș putea renunța la ea.

— Meriți ceva mai bun, Sher.

Mai târziu, după ce am terminat de mâncat, decid că este timpul să mă întorc acasă. Cina a decurs mai bine decât mă așteptam, iar pe lângă problemele cu prietena mea, am abordat și alte subiecte care m-au făcut să mă destind și să râd. Deși la prima vedere nu pare, Darío Cortes este o prezență plăcută, un prieten și un șef de treabă, care îți sare în ajutor atunci când ai nevoie. Se oferă să mă conducă acasă și nu îl refuz, căci, sinceră să fiu, nu am idee unde mă aflu. Pe parcursul drumului, mai vorbim din când în când, însă în majoritatea timpului sunt din nou fascinată de felul în care conduce și de modul sexy în care mâinile i se strâng pe volan, lăsând la vedere acele vene proeminente. Am grijă totuși să nu mai fiu prinsă de această dată, căci, sincer vorbind, e destul de jenant. Îi mulțumesc pentru seara avută atunci când ajunge în dreptul casei mele, iar el îmi oferă clasicul, dar rarul, său zâmbet de un milion de dolari, ce-mi face stomacul să se strângă. Bărbatul ăsta e atât de atrăgător, iar el știe asta și nu ezită niciodată să o arate.

Cobor din mașină și-i fac cu mâna, apoi o iau la pas pe aleea din curtea din față, fără să mă mai uit înapoi. Aud motorul mașinii ambalându-se, apoi demarează în trombă, dispărând de parcă nu s-a aflat niciodată aici. Brusc, realizarea mă lovește, iar un fior rece îmi urcă pe șira spinării.

Nu i-am spus niciodată unde locuiesc.