REBELA (publicată)

Capitolul 2

     

     În jurul meu, doar întuneric. Întuneric deplin. Doar o respiraţie grea se aude şi stau nemişcată, cu inima bătând nebuneşte, aşteptând ca posesorul ei să treacă de mine. Să nu fiu eu aleasa în seara asta. Te rog, Doamne, nu eu! Rugămintea îmi sună în gând, că o incantaţie, din nou... şi din nou...

     Îl simt cum se apropie şi nu îmi pot abţine tremurul ce mă cuprinde. O mână grea şi aspră îmi acoperă gura şi ţip cât pot de tare, deşi ştiu că este zadarnic. Doar sunete înnăbuşite reuşesc să îşi găsească calea printre buzele zdrobite, dar chiar şi aşa.... Nimeni nu va mişca un deget, nimeni nu îmi va lua apărarea! Vor răsufla uşurate că nu au fost alese ele!

     Greutatea care o simt pe mine mă înspăimântă tot mai tare şi mă zvârcolesc sub mâna ce îmi strânge carnea. Un hohot de râs sinistru îmi arată că agitaţia mea îi place, dar nu mă pot opri din încercarea de a mă elibera. Trebuie să scap!

     — Nuuu!

     Sunt trezită de propriul meu strigăt şi vreau să sar din pat, la fel de speriată ca ori de câte ori visul revine. Cearceaful mi se lipeşte însă de corpul transpirat, parcă nevrând să îmi dea drumul, aducând teroarea din coşmar cu sine, umplându-mi fiecare por cu teama de care am crezut că am scăpat.

     La dracu'! Au trecut cinci ani de zile şi eu încă visez acest coşmar! Totul este atât de clar, pare atât de real, încât aproape că îi simt iar mâinile pe mine... Privirea disperată îmi fuge roată şi nu mă pot agăţa de nimic să îmi revin în fire, să îmi opresc tremurul necontrolat. Camera străină e imobilă și rece, complet indiferentă la zbuciumul meu interior.

     Fără să stau pe gânduri, trag pe mine primele haine pe care pun mâna şi prind cheile motorului ca pe un colac salvator. De asta am nevoie! Să mă îndepărtez cu viteză de aici spre... nicăieri, să simt că zbor liberă şi că nimeni nu mă mai poate atinge...

     Abia când sunt afară, în căldura înăbuşitoare a după-amiezii de lună iunie, mă liniştesc puţin şi frigul pe care doar eu îl simt, se mai împrăştie puţin. Observ că sunt în pantaloni scurţi şi maieu, dar în picioare mi-am luat ghete, iar casca mi-am uitat-o în graba de a fugi. Însă nu pot să mă întorc! Nu încă! Nu pot acum să stau între patru pereţi!

     Aşa că îmi pornesc motorul şi plec de pe loc în scârţâit de roţi, îndreptându-mă spre ieşirea din Chicago.

     Sângele parcă îmi fierbe în vene şi totuşi tremur necontrolat. Lacrimi amare îmi spală obrajii şi îmi împăienjenesc privirea, dar nu pot să mă opresc. Trebuie să ies din oraş, să mă feresc de oameni... Să fiu doar eu atunci când va veni descărcarea, când uşurarea că totul nu a fost decât un vis mă va cuprinde.

     Gonesc pe străzile aglomerate, făcând slalom nebun printre maşini şi ignor cu desăvârşire claxoanele ce îmi indică cât de nebuneşte conduc. Nu-mi pasă că sunt mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, că părul lung flutură în urma mea şi că atrag privirile ca o ciudată. Acum, îmi pasă doar să fug!

     — Hei! Eşti bine? mă întreabă o voce gravă în timp ce sunt obligată să mă opresc la un semafor.

     Îmi întorc încet capul şi privirea mea întâlneşte doi ochi negri. Aceeaşi ochi pe care i-am văzut cu două săptămâni în urmă, în miez de noapte, într-o parcare de motel. Recunosc chiar şi motorul. Acelaşi tip, aceeaşi cască şi aceeaşi vizieră ridicată. Dar ochii nu mai par curioşi acum. Sub două sprâncene încruntate, arată foarte îngrijorați studiindu-mi chipul plin de lacrimi. Observ exact momentul în care mă recunoaşte și el, apoi se încruntă şi mai tare.