REBELA (publicată)

Capitolul 6

Dominic

     Tresar când telefonul începe să-mi sune, trezind-o și pe Violet și mă încrunt când văd numele lui Rodriquez. Înjur în gând, dar știu că trebuie să răspund.

    — Grey!

     — Ne vedem la şase, la club! îmi spune scurt şi apoi închide.

     Pare nervos, foarte nervos chiar, iar faptul că nu ştiu cauza, mă nelinişteşte.

     — Cât e ceasul? întreabă Violet cu voce răgușită, scoțându-mă din gândurile provocate de telefonul pe care tocmai l-am primit.

      — Cinci şi zece, îi răspund oftând, fiindcă ştiu că trebuie să plecăm şi să îi dau drumul din braţe.

     O sărut din nou pe păr şi încerc să mă bucur de clipele scurte şi liniştite în care o mai pot ţine aşa.

     — Mulțumesc! îmi şopteşte Violet. Pentru că ai fost lângă mine şi ai rămas. Că nu pui întrebări.

     Oh, am o groază de întrebări pe care i le-aş pune dar, cumva, ştiu că nu voi primi niciun răspuns. Nu încă.

     — Mă bucur că m-ai lăsat să rămân! îi răspund şi ăsta e adevărul, căci putea să mă alunge oricând.

     Și sunt mirat și încântat deopotrivă că, în ciuda aversiunii evidente pe care o are față de contactul fizic cu cineva, mie mi-a permis să îi rămân aproape.

     Încet, parcă cu regret, se desprinde de mine şi se ridică în picioare. Are un zâmbet uşor pe buze şi e toată roşie în obraji, probabil stânjenită de faptul că mi-a adormit în braţe, pe jos. Dar, Doamne, cât e de frumoasă!

     — Unde ţi-e motocicleta? o întreb când îmi amintesc că nu i-am văzut-o la locul obişnuit când am venit.

     — La revizie. Am vrut să fiu pregătită în caz că trebuie să îţi ascult sfatul. O iau mâine.

     — Deci te-ai gândit totuşi la plecare! şi ideea că ar putea pleca mă sperie acum, chiar dacă ştiu că e cel mai bun lucru pentru ea.

     — Îmi place să fiu pregătită! recunoaşte cu jumătate de glas. Ultimii cinci ani mi i-am petrecut pe drumuri, fără să stau prea mult într-un loc, mă surprinde vorbindu-mi despre ea. Dar am obosit. Şi m-am săturat. De data asta, vreau să rămân. Să încerc măcar!

     Aş vrea să sper că în încercarea asta sunt cuprins şi eu, dar nu cred că e aşa. Pur şi simplu îmi explică de ce nu vrea să plece.

     — Schimbă-te! Te duc eu la club. Tony mă aşteaptă acolo la şase.

     O văd încruntându-se şi ezitând, dar mă întreabă exact ce mă temeam.

     — De ce umbli cu el? Am auzit o grămadă de chestii despre Tony, niciuna de bine şi toată lumea m-a prevenit să mă feresc de el, inclusiv tu.

     Aş vrea să îi pot spune adevărul, dar asta nu e o opţiune.

     — E... complicat! Nu pot să-ţi spun mai mult de-atât!

     Mă priveşte lung, atentă, încercând parcă să înţeleagă, să mă înţeleagă, dar nu mai întreabă nimic. E ca şi cum am fi făcut o înţelegere tacită: fără întrebări la care nu putem primi răspuns. Nu o întreb nici eu pe ea, nici ea pe mine.