REBELA (publicată)

Capitolul 7

Dominic

     Când zorii zilei încep să se reverse peste Chicago, deja sunt pe drum. Vreau să părăsesc oraşul fără să mă vadă nimeni şi, mai ales, să nu vadă unde merg. Nu am nevoie să umblu aiurea ca să aflu trecutul lui Violet, doar să ajung la cabană. Acolo o să găsesc tot ce se ştie despre ea. Deşi mă simt că ultimul ticălos că mă bag în viaţa ei, nu pot să nu o fac! Exact cum a spus şi Tony, Violet este o enigmă. O enigmă minunată, cu ochi violeţi.

      Iar eu am nevoie să ştiu totul despre ea! O nevoie stringentă ce mă chinuie pe dinăuntru. Vreau să ştiu totul despre ea ca să pot să înţeleg de ce se poartă aşa cum se poartă, ce a păţit de are asemenea coşmaruri încât leşină la marginea drumului, de ce îi este teamă de o îmbrăţişare sau un sărut. Ce a determinat-o să înveţe să se lupte.

     Când intru în cabană, primul lucru pe care îl fac este să mă îndrept spre locul ascuns unde sper să găsesc ce doresc. Se pare că rugămintea mi-a fost ascultată, deşi nu are legătură cu Rodriquez, căci în ascunzătoare găsesc un dosar nou. Grosimea dosarului ce are numele ei pe el, scris cu litere mari şi negre, este însă un lucru la care nu mă aşteptam. Nici la biletul găsit deasupra în dosar.

     „Nu ştiu ce ai de gând, dar las-o baltă!"

     Scurt şi cuprinzător!

     Ezit câteva secunde, privind lung la dosarul pe care îl țin în mâini și apoi oftez. Am rugat-o să aibă încredere în mine, iar eu ce fac? I-o trădez în cel mai josnic mod, scormonind prin trecutul ei. Dar dorința de a afla cât mai multe despre femeia care a reușit să mă răscolească atât de mult e mult prea mare, așa că mă așez pe canapea și îl deschid. Îmi cer în gând scuze lui Violet pentru ceea ce am de gând să fac şi încep să citesc.

     New York... Orfelinat... Abuz?! Pe măsură ce rândurile mi se perindă prin faţa ochilor, mă încrunt tot mai mult. Nu am citit decât două pagini din cele... o sută, poate, şi deja simt nevoia să beau ceva. Iar după mai bine de trei ore, când am citit şi ultimul document, rămân şocat cu ochii la dosar. Aproape că mă simt rău fizic în timp ce mă întreb fără să vreau: „Cum, Doamne iartă-mă, mai e normală?!"

     Am bănuit ceva, dar ceea ce eu am bănuit este doar o mică parte, minusculă, faţă de ceea ce a pățit Violet. Ştiu o grămadă de răufăcători, oameni din lumea interlopă, care nu au trăit nici pe sfert rahatul din viaţa ei.

     Seara mă prinde în acelaşi loc, cu ochii tot la dosarul care îmi ocupă gândurile. L-am recitit de încă vreo trei ori şi tot nu pot să cred ce am citit! Şi totuşi...

     Fiecare rând îmi explică câte un gest, o vorbă sau a reacţie de-a lui Violet. Timiditatea împletită cu curajul. Furia cu care a lovit în sacul ăla blestemat! Accesele de groază şi teroare... Dar cel mai mult mă miră faptul că m-a lăsat pe mine să mă apropii de ea atât de mult!

     Acum, ştiind ceea ce ştiu, sunt uluit că, la prima nostra întâlnire, din pădure, nu m-a luat la bătaie! Iar modul în care a reacţionat la ea în apartament... a fost o nimica toată faţă de cum era de aşteptat!

     Şi mă gândesc cu groază că, dacă află vreodată că am citit dosarul ăsta, o să o pierd. Nu o să mi-o ierte niciodată! Puţina brumă de încredere pe care, prin nu ştiu ce minune, mi-a acordat-o, tocmai i-am înşelat-o.

Şi mă simt că ultimul nimic...

Violet